Istoria apocrifa a Romaniei

Mecanismul unirii conceput de către contele Walewski , ministrul de externe al Franţei, presupunea alegerea unei singure persoane ca domn atât în Moldova, cât şi în Valahia. Negocierile intense între cele două partide naţionale, cu Alecsandri reprezentant al Moldovei şi Brătianu reprezentant al Valahiei, duse prin cabinetul de externe francez, au finalmente sorţi de izbândă. Domnul ales va fi moldovean, cabinetul noului stat condus de un moldovean, cu oameni politici preponderent din Moldova, capitala noului stat stabilindu-se la Bucureşti. Astfel se crea garanţia existenţei unui stat echilibrat politic şi naţional. Numai că partida naţională din Moldova avea un impediment major – persoana domnului. Iniţial propunerea fu avansată lui Vasile Alecsandri, persoana cu influenţa cea mai mare la Paris. Cu eleganţa aristocratică recunoscută, respinge propunerea, considerând că este mult mai folositor ţării din poziţia pe care o ocupă. Cum era evident că fiecare conducător al facţiunilor inter

Aşa cum scriam în postarea anterioară, unul din miturile fundamentale ale Unirii Principatelor este acela că Mica unire ar fi produsul exclusiv al clasei politice româneşti din acea vreme care a reuşit prin îndrăzneală şi determinare să pună marile puteri în faţa faptului împlinit. Realitatea este cu totul diferită, însă acest mit a fost impus încă din primul moment în scopul direct de a ascunde adevăratele intenţii ale Franţei şi conducătorilor politici români din acele vremuri. Unirea Principatelor nu era un element politic nou. Începând cu 1848 Vama de la Focşani este desfiinţată, practic existând o uniune vamală între cele două state. Chiar şi hegemonia unui singur imperiu, cel otoman, crea posibilitatea unei uniri de facto. Însă dorinţele legitime ale românilor aveau nevoie de un puternic sprijin extern. Acţiunile unioniste ale românilor se desfăşoară în principal în Franţa, creându-se astfel un curent european favorabil acestei acţiuni. Imperiul Francez, prin oamenii de cultură

În istoriografia românească Mica unire din 1859 şi activitatea ulterioară este caracterizată de trei elemente fundamentale. Prima ar fi aceea că Mica unire ar fi produsul exclusiv al clasei politice româneşti din acea vreme care a reuşit prin îndrăzneală şi determinare să pună marile puteri în faţa faptului împlinit. A doua ar fi mesianismul unei persoane, Alexandru Ioan Cuza pe care Providenţa însăşi l-a aşezat pe tronul celor două ţări româneşti. Capacitate extraordinară, dreptatea întruchipată, fidelitatea faţă de ţară şi caracterul ireproşabil ar fi elementele definitorii ale lui. Al treilea element reprezintă existenţa unui efort susţinut al unei persoane, domnitorul ţării, înconjurat de o echipă devotată ţării, care ar fi impus anumite reforme fundamentale ce vor modifica faţa noului stat împotriva curentului general, lucru pentru care a plătit cu tronul. Deşi toate documentele istorice converg spre un alt răspuns, în continuare istoriografia oficială prezintă aceste element

Pentru intreg poporul roman, Craciun fericit! Pentru toti ceilalti care traiesc alaturi de noi, dar nu sunt crestini, Sarbatori fericite. La multi ani!

Sunt născut şi crescut în Dobrogea. Teritoriu profund românesc, stăpânit mai multe secole de Imperiul otoman. Teritoriu care defineşte cel mai bine conceptul de naţiune. Naţiunea română, compusă din popoare diferite. O zonă eterogenă, un mozaic de popoare, cu principii, identitate, istorie diferită. Dacă v-aţi gândit la diferitele naţionalităţi din tonă, turo-tătară în special, vă înşelaţi. Vorbesc despre popoarele româneşti. Părinţii bunicului meu din partea tatei au venit din zona Olteniei după războiul de independenţă. S-au ajezal la Viroaga, judeţul Constanţa şi au creat o gospodărie. Părinţii bunicei au venit din zona Argeşului. Oameni gospodari, neguţători în principal. Aşa s-a născut tata, jumătate oltean, jumătate argeşean. Mama mea este din Topalu, veche localitate românească, satul de lângă străvechea cetate a Capidavei. Se poate spune că ei sunt urmaşii direcţi ai geţilor lui Ovidiu. Însă istoria locală spune că pe aici s-au aşezat mulţi din mocanii ardeleni veniţi cu oil

            În anul 1852 pe Pământul Sfânt, la Ierusalim, avea să se nască un incident internaţional, de mare amploare, care avea să reprezinte momentul naşterii statului român în forma pe care o cunoaştem în acest moment, cu toate evoluţiile ulterioare. Este vorba despre incidentul celebrării liturghiei la altarul mormântului Fecioarei Maria.             Dacă acesta a fost pretextul, de data aceasta unul religios, istoria consemnând numeroase pretexte pentru declanşarea unor conflagraţii, unele străvezii, situaţia politică internaţională ducea nemijlocit spre un conflict armat. Din nefericire, divergenţele între marile puteri, atât teritoriale, în ultimul timp în special pecuniare, se rezolvau numai pe cale armatelor. Paradoxal însă, în epocă războiul nu reprezenta acel moment nefericit al perioadei umanităţii, elementul cel mai distructiv al rasei umane, ci un moment de glorificare a omului şi civilizaţiei, un moment în care persoane, poate obscure, poate nu, reuşeau să intre în a

             Deşi acest blog nu este destinat vremii actuale, ziua de 1 decembrie mă face să scriu câteva rânduri.             Toată ziua pe postul Realitatea am citit o întrebare. „Mai stai în România?” Era o întrebare care mi se adresa obsesiv. O întrebare la care trebuia să dau un răspuns. Mie şi copilului meu.             Şi am analizat, şi am pus pe hârtie motivele pro şi contra. Şi nu m-am hotărât asupra răspunsului.             În decembrie 89 în stardă au ieşit tinerii. Nu discutăm aici caracterul revoluţiei – lovitură de stat sau revoltă populară, ci vorbim din prisma celui care a ieşit în stradă, a celui poate manipulat, dar hotărât să facă ceva cu viaţa lui şi a părinţilor. Acei tineri reprezintă prima generaţie de sacrificiu. Sunt tinerii născuţi între 65 şi maximum 73. Ironia soarte lui Nicolae Ceauşescu este că tinerii care au ieşit în stradă sunt exact acceaşi tineri cu care Ceauşeşscu dorea să creeze omul nou – „ceauşeii”. Cum sunt milioane de poveşti, vreau să vă spun

La multi ani Romanie! La multi ani romani! Cu liniste si iubire. Noroc si minte. Vitejie si intelepciune. Prietenie si intovarasire. Si pace.

„În acel timp de chin şi de jale, strălucea peste Olt, în Craiova, un bărbat ales şi vestit şi lăudat prin frumuseţea trupului său, prin virtuţile lui alese şi felurite, prin credinţa către Dumnezeu, dragostea către patrie, îngăduiala către cei asemenea, omenia către cei mai de jos, dreptatea către toţi deopotrivă, prin sinceritatea, statornicia şi dărnicia ce împodobea mult lăudatul său caracter. Acesta era Mihai, banul Craiovii, fiu al lui Pătraşcu-Vv., care, pentru blândeţea cu care cârmui ţara de la 1554 până la 1557, se numeşte cel Bun ”.   Aşa este prezentat prima oară Mihai Cantacuzino poporului român de către Nicolae Bălcescu în a sa lucrare „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” . Este lucrarea de bază în toate lucrările istorice ulterioare despre Mihai. Nevoia unui erou al poporului român este atât de mare încât toate descoperirile istorice ulterioare, începând cu originea sa, acţiunile, motivaţia, urmările, terminând cu moartea sunt spuse cu jumătate de gură, ascunse în docu

            În 15 ianuarie 1594 Padişahul Lumii şi calif de la Bagdad , Înălţimea Sa Sultanul Murad al III-lea trece la cele veşnice. Imperiul intră automat într-o perioadă de nelinişte. Conform tradiţiei, sultanul are mulţi fii, toţi legitimi. Până la numirea unui nou sultan, toţi au drept de domnie. Neliniştea este mare, mişcările de culise sunt ample.             Mare vizir este Sinan Paşa, strălucitul general ajuns la o vârstă care îi aducea o experienţă îndelungată. La cei 84 de ani ai săi putea conduce cu succes imperiul în continuare, vasta sa experienţă militară fiind de necontestat.             Trupele otomane conduse de Ferhat Paşa se aflau în Persia, la peste 2000 km de Constantinopole, în cel mai bun caz putând ajunge în marş forţat în aproape un an de zile, perioada putând creşte în lipsă de alimente şi cu persanii în coaste.             Mihai pustieşte Rumelia, Tracia, Serbia şi ajunge la Adrianopole , la distanţă extrem de mică de Constantinopole. Sultanul şi întreaga

           Intrarea lui Mihai în Transilvania şi lupta de la Schellenberg (Şelimbăr) sunt consecinţe ale dezvoltării diferite a relaţiilor internaţionale în Europa de est. Anul 1593, anul începutul acţiunii lui Rudolf al II-lea de extindere a puterii spre est, are alte caracteristici militare şi de interese faţă de anul 1599.             Începând cu Soliman Magnificul şi înfrângerea trupelor otomane din faţa Vienei, Imperiul otoman îşi îndreaptă privirea spre zonele răsăritene. Cucerirea moştenirii arabe este deplină, sultanul devenind şi calif. Singura piatră de hotar rămânea Persia. Aşa încât grosul trupelor otomane se îndreaptă spre est. De acest lucru profită în mod direct habsburgii, declanşând în 1593 un război pe care, însă, nu au capacitatea militară şi financiară să îl conducă. Războiul se transformă treptat într-unul de uzură, prost gestionat. Finalmente este şi cauza decăderii lui Rudolf al II-lea, printre puţinii împăraţi înlocuiţi din funcţie de către familia habsburgică,

Finalul anului 1595 îl găseşte pe Mihai ca stăpânitor în Valahia. Este duce al imperiului, integrat în structura militară a lui Rudolf al II-lea. În continuare însă este doar un locţiitor al lui Sigismund Bathory, suzeranul de jure al Ţării Româneşti. Creaţia artificială gândită şi născută la Praga de curtea imperială habsburgică nu are viaţă lungă. Interesele Poloniei în Moldova nu pot fi uşor de stăpânit. Aşa încât, având în frunte pe cancelarul polonez Jan Zamoiski, oastea poloneză intră în Moldova unde îl instalează pe Eremia Movilă ca domn. Relaţiile Movileştilor cu nobilimea poloneză sunt extrem de strânse. Datorită numeroaselor căsătorii, Movileştii fac parte din şleahta polonă ca demni reprezentanţi. Aşezarea loc ca stăpânitori este în realitate un prim pas în încercare Republicii aristocratice poloneze de încorporare a teritoriului Moldovei. Lui Eremia Movilă i se recunoaşte dreptul ereditar de stăpânire ca fief propriu şi nu ca domn ales de ţară. În cazul în care nu este un

           Momentul ales de Mihai pentru aventura sa imperială este extrem de favorabil. Imperiul otoman se afla în luptă pe două fronturi. Pe de-o parte se afla în conflict cu habsburgii, însă războiul intens era cu statul persan. Deoarece in 1593 trupele otomane câştigaseră câteva lupte cu trupele imperiale, războiul se transformase treptat într-unul de uzură şi de mică intensitate. Aşa încât sultanul Murad al III-lea acceptă începerea unei campanii împotriva Persiei, stat ce ameninţa din ce în ce mai viguros posesiunile arabe ale imperiului.             La momentul începerii aventurii, în fruntea statului ca mare vizir se afla Sinan Paşa . Născut albanez , este recrutat ienicer unde dă dovadă de o capacitate militară extraordinară. Veteran al tuturor campaniilor lui Soliman Magnificul, este numit guvernator al Egiptului în 1569, cuceritor al Yemenului 1571 si Tunisului 1574. În momentul în care Murad al III-lea hotărăşte atacul asupra Persiei, cel mai potrivit este generalul ajuns

           Istoriografia românească prezintă actul unirii de la 1600 ca o acţiune singulară, temerară şi neechivocă a lui Mihai Viteazul. Realitatea documentară este diferită de prezentarea românească în termenii fundamentali: unirea nu a fost creaţia lui Mihai, ci o mişcare politică aparţinând habsburgilor.             La sfârşitul secolului XVI familia Habsburg domina Europa. Unit până la Carol Quintul ,   imperiul este împărţit de acesta în 1556 prin renunţarea la coroana imperială în favoarea fratelui său Ferdinand I, astfel încât din acel moment coroana imperială germană şi coroana regală spaniolă sunt definitiv separate, Carol Quintul păstrând pentru el şi urmaşii săi ţinuturile bogate şi concrete – Flandra, Burgundia şi vastul imperiu spaniol, cedând iluzoriile coroane ale Sfântului Imperiu German şi Regatului Ungariei, Croaţiei şi Slavoniei, ale micuţului Regat al Boemiei.             În 1576 Rudolf al II-lea, nepotul lui Ferdinand I, este încoronat Împărat German. Deşi avea nu