Er[ă]ul naţiunii. 1596 - 1599

Finalul anului 1595 îl găseşte pe Mihai ca stăpânitor în Valahia. Este duce al imperiului, integrat în structura militară a lui Rudolf al II-lea. În continuare însă este doar un locţiitor al lui Sigismund Bathory, suzeranul de jure al Ţării Româneşti. Creaţia artificială gândită şi născută la Praga de curtea imperială habsburgică nu are viaţă lungă.

Interesele Poloniei în Moldova nu pot fi uşor de stăpânit. Aşa încât, având în frunte pe cancelarul polonez Jan Zamoiski, oastea poloneză intră în Moldova unde îl instalează pe Eremia Movilă ca domn. Relaţiile Movileştilor cu nobilimea poloneză sunt extrem de strânse. Datorită numeroaselor căsătorii, Movileştii fac parte din şleahta polonă ca demni reprezentanţi. Aşezarea loc ca stăpânitori este în realitate un prim pas în încercare Republicii aristocratice poloneze de încorporare a teritoriului Moldovei. Lui Eremia Movilă i se recunoaşte dreptul ereditar de stăpânire ca fief propriu şi nu ca domn ales de ţară. În cazul în care nu este un slujitor onest al republicii, acest drept i se poate lua şi acorda unui oricare alt nobil polonez. Este o apartenenţă de jure la Republică, şi nicidecum o influenţare diplomatică în luarea unei decizii de către o Moldovă independentă.

Poziţia lui Mihai Cantacuzino în acest puzzle politic şi diplomatic este schimbătoare. Dacă la începutul anului 1596, inclusiv prin pierderea Moldovei, Restitutio Daciae dispare, se păstrează subordonarea faţă de Rudolf al II-lea prin Sigismund Bathory. Ajutorul dat de imperiali este de folos, în special datorită deselor conflicte cu trupele otomane de pe malul Dunării. Mihai atacă garnizoanele de la sud de Dunăre – Vidin, Cladova, Plevna – în timp ce este atacat de tătari, respinşi în zona Buzăului. Acest tip de război este tipul ales de otomani, de uzură, până în momentul în care rezolvă principala problemă a lor – Persia.

Dar interesele nu pot fi atinse doar militar. Otomanii încep presiunea asupra lui Sigismund Bathory. Promiţându-i o pace separată şi recunoaşterea domniei ereditare în Transilvania, otomanii încep să zdruncine relaţiile lui Sigismund cu Rudolf al II-lea. Prins în capcană prin căsătoria cu Maria Krisztina de Habsburg, nepoata lui Rudolf al II-lea, Sigismund încearcă să îşi recâştige independenţa. Condiţia sub care a acceptat subordonarea faţă de Viena fost să conducă Moldova şi Valahia. Cum Moldova este în subordinea Poloniei, iar Mihai numai subordonat nu este, din punctul său de vedere înţelegerea este căzută. Însă nu găseşte o soluţie concretă de ieşire din impas. Intră în relaţie cu emisarii Imperiul Otoman, însă aceştia nu promit sprijin militar, ci doar pace. Fără soluţii, Sigismund renunţă la principat spre sfârşitul anului 1596 şi se retrage la ducatul său din Boemia. Principatul urmează să fie condus de Maria Krisztina de Habsburg.

Cu Sigismund plecat de pe tron, situaţia din Transilvania devenind din ce în ce mai nesigură, Mihai se gândeşte spre normalizarea relaţiilor cu Imperiul Otoman. La rândul lor, otomanii sunt sătui de hărţuielile nesfârşite cu trupele române. Înţelegerea este rapidă. În ianuarie 1597 Mehmed al III-lea îi trimite lui Mihai steag de domnie.

Recunoaşterea domniei, implicit pacea cu otomanii, îi dă posibilitatea lui Mihai de negociere. În februarie trimite o delegaţie la Praga prin care solicită subordonarea directă faţă de împărat şi dezlegarea de obligaţiile faţă de Sigismund. După intense negocieri, în 9 iunie 1598 Rudolf al II-lea îi acceptă solicitările. Mihai devine Principe imperial, ereditar în Valahia, cu drepturi în Transilvania şi Moldova, primind bani pentru 5 mii mercenari, tehnică de luptă, în schimb fiind obligat să apere militar ţările române şi Ungaria.

Prilejul unui noi conflict cu Imperiul otoman este atacul combinat turco-tătar asupra Oradei. Trimite 1500 oşteni sub comanda lui Aga Lecca la Oradea, atacând concomitent şi cetăţile de la sud de Dunăre. Măsura este fructuoasă, otomanii retrăgându-se din faţa Oradei. Astfel Mihai reuşeşte să se impună ca apărător al zonei, general destoinic şi cu glorie militară.

Situaţia se complică prin reîntoarcerea lui Sigismund. Aventurierul principe reia tronul Transilvaniei, hotărât să conducă singur şi fără protecţia imperială, în alianţă cu Imperiul Otoman. Nu pentru mult timp însă. Pe 29 martie 1599 renunţă în favoarea vărului său, Cardinalul Andrei Bathory.

Cardinalul este un apropiat lui Jan Zamoiski. Polonia dorea pacea cu Imperiul Otoman şi dominaţia în zona Dunării de Jos. În virtutea vechilor relaţii de supunere, Valahia este inclusă în tratatul de pace cu Imperiul Otoman, Mihai primind astfel un nou steag de domnie. Mihai nu acceptă  supunerea faţă de Transilvania, el primind un steag de domnie de la sultan, fiind acceptat Principe imperial.

În faţa refuzului categoric, înlocuirea lui este firească.

În toamna anului 1599 două solii pleacă concomitent. Din Moldova Eremia Movilă îi cere să părăsească tronul în favoarea lui Simion Movilă, iar Andrei Bathory îl anunţă că l-a înlocuit din titlul de domn.

Pus în faţa unei situaţii disperate, Mihai îi cere lui Rudolf al II-lea aprobarea pentru reconstrucţia Principatului Dacia. La rândul său, aflat în situaţia de a pierde întreaga  construcţie creată, cu o Republică Poloneză revigorată după interrex, la rândul ei doritoare să stăpânească cel puţin două ţări române, Rudolf al II-lea acceptă. În ajutorul planului lui Mihai trimite un corp de mercenari condus de Generalul Basta.

Momentul de maximă glorie al lui Mihai Viteazul poate începe.