Istoria apocrifa a Romaniei

                 Înainte de toate, pentru a înţelege mai bine sărbătorile sfinţilor, să spunem o mică poveste.             Din toate timpurile şi până astăzi, în fire omului este să sărbătorească, să se veselească de cele lumeşti, dar şi să slujească unui zeu pentru protecţie. Aşa a fost croită lumea şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor.             Cu toate acestea, primii creştini nu priveau cu ochi buni sărbătorile. Le considerau păgâne şi aducătoare de păcate, aşa că era mai bine să nu participi la ele pentru a fi ferit de ispită. Spuneau că numai ascetismul putea aduce dumnezeirea şi intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi erau atât de porniţi, încât hotărâseră că nici măcar nunta nu este pe placul lui Iisus. Tuturor asceţilor li se răspândea cu pilda lui Iisus care participă la nunta din Cana Galilei şi schimbă apa în vin, aşa arătând că nici petrecerea nunţii, nici vinul în sine nu sunt izvorâtor de păcate.             Şi aşa a rămas şi după venirea lui Constantin c

       Pe 25 decembrie întreaga suflare creştină sărbătoreşte Naşterea Domnului Iisus Hristos. Moment definitoriu, Naşterea Mântuitorului umple de fericire inimile tuturor iubitorilor de Dumnezeu. Curaţi la suflet şi la trup, în prima zi de Crăciun ne îndreptăm spre biserici pentru a ridica imnuri de slavă lui Dumnezeu.             Sau nu.             Mai sigur nu.            În general memoria colectivă este scurtă. Câţiva ani în urmă, câteva decenii, poate un secol, totul pare veşnicie. Privirea nu se ridică mai departe, în vechime unui popor sau a unei civilizaţii. Tot ceea ce este acum pare verosimil şi normal, fără a putea încerca să înţelegem că istoria reprezintă o poveste de viaţă, care în timp a evoluat, s-a transformat, păstrând însă, fără echivoc, elementele fundamentale. Un pic modificate, redenumite, în esenţă rămânând aceleaşi.             Mai este un aspect, la fel evitat. Istoria reprezintă, în mod esenţial, prezentarea unei experienţe de viaţă ce se transmit

                Când în anii 90 Biserica Ortodoxă Română, prin organismul ei suprem, Sfântul Sinod, îl numeşte pe Apostolul Ioan ca apostol al românilor, ca un porumbel alb se aşterne peste suflarea creştină o uşurare. Unui popor atât de vechi, atât de încărcat de spiritualitate creştină, bun şi iubitor, i se recunoaşte, în sfârşit, legătura primordială cu creştinismul. Tot ceea ce noi credeam, şi simţeam, anume că poporul român s-a născut creştin, şi nu a fost creştinat de către conducătorii săi, precum multe popoare din jur, slavii, ungurii, este în cele din urmă recunoscut. Creştinismul intră în zonă, prin Scytia Minor, încă din vremea apostolică, prin Sfântul Apostol Andrei.             Cine este Sfântul Apostol Andrei?             La început l-a urmat pe Ioan Botezătorul, cel ce boteza cu apă şi îl aştepta de Mesia, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce va boteza cu foc. Neştiind cine este Mesia, Ioan Botezătorul Îl botează şi pe Iisus. La vederea Duhului Sfânt, reprezentat prin po

                                                                                                Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.              Moştenirea este pe patru planuri: Statal.   Urmarea imediată este declanşarea unui război religios . Atâta timp cât se desfăşoară în graniţele vechiului stat roman, nu sunt probleme cu vecinii. În momentul în care se încearcă anumite atunci asupra arienilor germanici, riposta lor este hotărâtă. Presaţi şi de prezenţa hunilor în estul Europei, goţii lui Alaric se trezesc atacaţi de trupele romane, imediat după moartea lui Flavius Theodosius. Deşi făcuse parte din trupele lui Flavius Theodosius, având o importanţă covârşitoare în victoria ultimului împărat, religia sa ariană zgândără creştinismul. Aşezaţi în Moesia, ei sunt o permanentă primejdie pentru nou instalaţii conducători, inclusiv pentru comandanţii celor două armate – Rufinus şi Stilico. Cu toate că goţii lui Alaric sunt buni luptători, şansele de victorie su

                                                                                                Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.             În istoria europeană dezastrul nu este prezent. Totul înseamnă evoluţie. Apariţia indo-europenilor nu poate fi asimilată unui dezastru, noi fiind indo-europeni. Distrugerea completă a civilizaţiilor miceniene, doriene, ioniene este evoluţia spre poporul antic grecesc şi completarea elementelor de civilizaţie cu elemente de independenţă şi putere armată, fără de care nu s-ar fi răspândit cultura. Revoluţia franceză este un element important în care libertatea învinge tirania. Primul şi al doilea război mondial reprezintă elemente de luptă în urma căreia învinge libertatea. Însă fiecare în parte reprezintă câte un dezastru. Fiecare în parte deosebit de răsunătoare, convulsive, ce lasă urme adânci în conştiinţa popoarelor. Singurul dezastru acceptat este căderea Imperiului Roman de Apus.             Cum motivele sunt căutate î

                                                                                                Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.             Absolut toate opiniile creştine, şi majoritare cele istorice, arată un Constantin cel Mare ca un personaj extrem de religios, pios, un bun creştin. Unii înaintează ideea creştinării sale timpurii, alţii în timpul vieţii. Constantin cel Mare se creştinează în ajunul morţii sale, şi nicidecum în timpul vieţii.             Pentru Constantin cel Mare creştinismul este un mijloc de legitimare. Folosit iniţial în victoria cu Maxentius, labarum-ul, ca semn al apartenenţei la creştinism, este folosit intens în victoria contra lui Licinius. Însă legitimarea prin creştinism nu îl face creştin.             Mai mult decât atât, Constantin cel Mare permite existenţa tuturor celorlalte religii, din care creştinismul nu este conducător, sau superior, însă i se permite o vizualizare mai mare. Pentru creştinism se acceptă orice formă de

                                                                                                Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.             Ce l-a împins pe acest general roman să adopte creştinismul. Un general de 39 de ani, cu o ascensiune importantă, cu victorii militare importante, cu o carieră ce pleacă de la cel mai mic rang de ofiţer, cu studii temeinice filosofice, vorbitor de mai multe limbi ale imperiului, care nu poate fi bănuit de obscurantism religios, cu o bogată istorie de curte, să părăsească dintr-o dată toate conceptele romane şi să încline spre creştinism, într-un moment în care creştinismul reprezenta pentru majoritatea populaţiei o religie interzisă, ciudată şi greu de digerat.             Totul trebuie privit din prisma vieţii sale.             Când totul părea a avea un sens, când viaţa sa sub protecţia tatălui şi sub îngrijirea mamei curgea lin şi spre un viitor garantat, divorţul părinţilor duce la colapsul vieţii sale. Din fiul lui C

                                                                                                Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.             Când vorbim de Constantin cel Mare nu putem să ne referim decât la calitatea sa de sfânt, alături de mama, Elena. Orice altă referire, în alt context, pare a fi sortită eşecului. Aura sa divină este atât de strălucitoare încât orbeşte orice încercare de a vorbi ca despre un împărat. În jurul său s-au ţesut poveşti, frumoase şi înălţătoare, descriind un om evlavios, iubitor de Dumnezeu, care a luptat cu tiranii ce-i prigonea pe creştini şi, cu ajutorul Lui, a reuşit să biruiască. A construit un nou oraş, închinat lui Dumnezeu, a instituit dreapta credinţă şi a urcat la Domnul creştinat, cu sufletul curat şi biruitor în numele lui Iisus.             O poveste frumoasă, născută din nevoia creştinismului de legitimare.             Tatăl său este Constantius Chorus , este născut în Dardania, Moesia Superior. Pare a fi de origin