Er[ă]ul naţiunii. Mihai Viteazul. Restitutio Daciae

           Istoriografia românească prezintă actul unirii de la 1600 ca o acţiune singulară, temerară şi neechivocă a lui Mihai Viteazul. Realitatea documentară este diferită de prezentarea românească în termenii fundamentali: unirea nu a fost creaţia lui Mihai, ci o mişcare politică aparţinând habsburgilor.

            La sfârşitul secolului XVI familia Habsburg domina Europa. Unit până la Carol Quintul,  imperiul este împărţit de acesta în 1556 prin renunţarea la coroana imperială în favoarea fratelui său Ferdinand I, astfel încât din acel moment coroana imperială germană şi coroana regală spaniolă sunt definitiv separate, Carol Quintul păstrând pentru el şi urmaşii săi ţinuturile bogate şi concrete – Flandra, Burgundia şi vastul imperiu spaniol, cedând iluzoriile coroane ale Sfântului Imperiu German şi Regatului Ungariei, Croaţiei şi Slavoniei, ale micuţului Regat al Boemiei.

            În 1576 Rudolf al II-lea, nepotul lui Ferdinand I, este încoronat Împărat German. Deşi avea numeroase titluri, puterea sa era extrem de mică. Economic, Austria îşi revenea cu greu după atacurile succesive ale otomanilor lui Soliman Magnificul. Politic influenţa în Sfântul Imperiu German era limitată de prinţii protestanţi germani. Croaţia şi Slavonia erau teritorii fără importanţă strategică, regatul Ungariei exista doar în documente, el fiind ocupat de otomani, iar Boemia era un stat extrem de mic. Iubitor al artelor, iniţiat în ştiinţele oculte, Rudolf al II-lea schimbă atitudinea şi modul de acţiune pentru expansiunea teritorială. Armele tac, sau sunt folosite mai mult ca ameninţare, diplomaţia şi intrigile de palat se dezvoltă la un nivel superior.

            Expansiunea spre este se face pe două direcţii – Polonia şi Transilvania. Primul obiectiv pare mai uşor de atins. Începând cu 1572, anul decesului lui Ştefan Bathory, regele ales al Poloniei, Seimul polonez nu reuşeşte să aleagă un alt rege. In timpul interrex-ului, există mai mulţi candidaţi la tron, niciunul nereuşind să fie ales ca rege. Ultimii doi candidaţi sunt Arhiducele Maximilian, fratele lui Rudolf al II-lea şi Sigismund al III-lea Vasa, fiul regelui Suediei. Prin intrigi, reuşeşte ca o parte din nobili să îl susţină puternic. Însă Sigismund III Vasa, pe lângă puterea militară evidentă pe care o deţinea, acceptă condiţia supremă a nobilimii – regele primeşte puteri limitate, adevăratul conducător al Regatului Poloniei devenind Seimul – Parlamentul, aşa încât la 1586 este ales Rege al Poloniei.

            Rudolf al II-lea, implicit Arhiducele Maximilian, nu acceptă alegerea. Războiul declanşat este pierdut dezastruos trei ani mai târziu. Însă diplomaţia îi aduce efectele scontate. În anul 1592 Sigismund III Vasa se căsătoreşte cu Arhiducesa Anna de Austria, sora lui Rudolf al II-lea, astfel încât între Habsburgi şi regatul Poloniei se dezvoltă o relaţie de alianţă folositoare pentru imperiali.

            Cum primul punct a fost atins, începe acţiunea de ocupare a teritoriilor otomane. Primul pas este crearea unei alianţe antiotomane, Liga Sfântă, la care polonezii nu aderă, datorită diferenţelor politice în zonă. Însă găseşte aliat în aventurierul principe al Transilvaniei, Sigismund Bathory. Aşa încât, cel puţin cu polonezii neutrii, Rudolf al II-lea începe un război de uzură, lung pe 15 ani, cu Imperiul Otoman. Nu este un război total, imperialii nu aveau putere militară, iar otomanii erau în conflict îndelungat cu Persia.

            Pentru a-şi spori puterea militară şi financiară, pe lângă o alianţă militară şi politică, Rudolf al II-lea găseşte o soluţie pentru dominaţia în zonă : Restitutio Daciae.

            Restitutio Daciae este soluţia aleasă de către Rudolf al II-lea pentru creşterea influenţei în zonă ca prim pas spre ocupare şi constă în unificarea celor trei ţări române sub un singur principe supus Imperiului Habsburgic.

            În Moldova domnitor este Aron Vodă. Domnitor despotic, sprijinit de polonezi, nu este sigur pentru planul lui Rudolf al II-lea.

            În Valahia din 1593 domnitor este Mihai. Considerat iniţial slujbaş al otomanilor, Mihai este ocolit în discuţiile despre Restitutio Daciae. În Liga Sfântă este acceptat la solicitarea expresă a lui Mihai. Nu este urmat în aventura imperială a acestuia din iarna lui 1594, deşi este folositoare acţiunea lui Mihai de la sud de Dunăre. Se aşteaptă sfârşitul aventurii şi noile condiţionări din zonă.

            Alesul lui Rudolf al II-lea este Sigismund de Bathory, principe al Transilvaniei. Din nefericire principele Transilvaniei nu seamănă cu bunicul său Ştefan Bathory. Fire labilă, cu un exces de mândrie, în decurs de 10 ani renunţă de mai multe ori la principat, revenind de fiecare dată asupra deciziei în scurt timp. În 1593 renunţă din cauza începutului războiului habsburgilor cu otomanii, în 1596 renunţă în favoarea lui Rudolf al II-lea, revine în 1598 pentru câteva luni ca aliat al otomanilor, fiind înlocuit de Andrei Bathory, iar în 1601 revine pe tron fiind înfrânt de trupele lui Mihai şi Basta la Gurăslău.

            Planul se pune în mişcare în primăvara anului 1595. Sigismund de Bathory recunoaşte suzeranitatea habsburgilor, devenind principe imperial şi primind un ducat în Boemia. Din acest moment din punct de vedere legal Principatul Transilvaniei face parte din Imperiul Habsburgic ca provincie a Ungariei, condusă de un principe imperial, general şi supus al lui Rudolf al II-lea. Pentru a accepta dependenţa de Viena, Sigismund pune condiţia ca statul nou creat prin Restitutio Daciae  să fie condus de el în mod direct. Lucru acceptat de Rudolf al II-lea deoarece era un prim pas în încoronarea sa ca Princeps Daciae şi împlinirea unui vis politic şi militar fundamental – ajungerea la Dunărea de Jos.

            Restitutio Daciae se fundamentează pe două tratate. Primul este cu Moldova. Deoarece Aron Vodă  nu aveau de gând să se supună habsburgilor şi mai ales bathoreştilor, este înlăturat în aprilie 1595 de către trupele lui Sigismund Bathory. Pentru a nu avea probleme, îl numeşte pe conducătorul trupelor sale, Ştefan Răzvan, domn al Moldovei. Acesta semnează un tratat de unire al celor două ţări române, cu un singur conducător, Sigismund Bathory, în timp ce Ştefan Răzvan era locţiitor al acestuia, Sigismund păstrându-şi dreptul de a-l înlocui oricând doreşte.

            Situaţia din Valahia era mai complicată. Înlocuirea lui Mihai era de neconceput pentru boierimea românească, în special a celei olteneşti. În acelaşi timp răspunsul otomanilor la aventura imperială avea să se producă cât de curând, mai ales că se renunţase la campania din Persia şi trupele otomane începeau să se îndrepte spre Dunăre. Aşa încât, sub presiunea imperialilor şi otomanilor, boierimea, cu sau fără acceptul unui Mihai nu mai puţin aventurier şi mândru, negociază şi încheie un tratat cu Sigismund Bathory. Mihai pierdea dreptul de a domni, devenind un simplu locţiitor al lui Sigismund, cu dreptul de a-l înlocui când doreşte, ţara fiind condusă de facto de un Sfat boieresc compus din 12 boieri de rang înalt.

            20 mai 1595 este data în care are loc prima unire a tuturor ţărilor române într-un singur stat. Este data în care Sigismund de Bathory devine de jure Princeps Daciae, ajutat de doi locţiitori, Ştefan Răzvan în Moldova şi Mihai Cantacuzino în Valahia, noul stat fiind un principat imperial subordonat direct împăratului Sfântului Imperiu German, Rudolf al II-lea de Habsburg. Un an mai târziu coroana noului principat creat este preluată de însuşi împăratul habsburg, definitivându-se astfel creaţia statală. Pentru o scurtă perioadă de timp creaţia artificială rezistă. În anul 1596 trupele poloneze intră în Moldova, instalându-l domn pe Eremia Movilă.