Er[ă]ul naţiunii. Mihai Viteazul. Călugăreni

           Momentul ales de Mihai pentru aventura sa imperială este extrem de favorabil. Imperiul otoman se afla în luptă pe două fronturi. Pe de-o parte se afla în conflict cu habsburgii, însă războiul intens era cu statul persan. Deoarece in 1593 trupele otomane câştigaseră câteva lupte cu trupele imperiale, războiul se transformase treptat într-unul de uzură şi de mică intensitate. Aşa încât sultanul Murad al III-lea acceptă începerea unei campanii împotriva Persiei, stat ce ameninţa din ce în ce mai viguros posesiunile arabe ale imperiului.

            La momentul începerii aventurii, în fruntea statului ca mare vizir se afla Sinan Paşa. Născut albanez , este recrutat ienicer unde dă dovadă de o capacitate militară extraordinară. Veteran al tuturor campaniilor lui Soliman Magnificul, este numit guvernator al Egiptului în 1569, cuceritor al Yemenului 1571 si Tunisului 1574. În momentul în care Murad al III-lea hotărăşte atacul asupra Persiei, cel mai potrivit este generalul ajuns la 74 de ani – Sinan Paşa. Numit mare vizir, eşuează însă în încercarea de a cuceri Persia. Înlocuit şi exilat un an mai târziu, intră într-un con de umbră timp de 8 ani. Ienicerii care îl vedeau ca un tată, îl readuc în funcţia de mare vizir in 1589. Însă el nu respectă promisiunile, aşa încât o nouă revoltă îl înlătură în 1591. De data aceasta Murad al III-lea nu îl mai exilează. Îl păstrează ca sfătuitor de taină. Iar steaua lui urcă încă o dată la începutul războiului cu habsburgii. Conduce armata otomană în 1593, ca mare vizir, şi stabilizează zona europeană. Ajuns la conducere, acceptă numirea lui Mihai ca domnitor al Valahiei în schimbul unei suma exorbitante de bani. Vârsta sa înaintată, 84 de ani, relaţia apropiată cu Murad al III-lea, părea a-l ţine definitiv pe funcţie. Însă atacul lui Mihai, progresele militare şi moartea lui Murad al III-lea din ianuarie 1595 duc la înlăturarea şi exilarea generalului la Malghara.

            Ofensiva lui Mihai se opreşte brusc la Adrianopole. Noul sultan Mehmed al III-lea are timp de respiro nesperat. Campania de pedepsire este pusă la punct. Parte a trupelor otomane se retrag din zona Persiei. În fruntea lor se află noua stea a armatei otomane, strălucitul general Ferhat Paşa. Ajuns la Constantinopole, generalul formează şi echipează un corp de armată de 60 – 80 mi oşteni. Începe marşul spre Dunăre în fruntea lor. Însă situaţia din Persia se agravează, necesitând prezenţa urgentă a generalului. Considerând forţa militară îndeajuns de mare pentru a cuceri cu uşurinţă Valahia, numărul trupelor otomane fiind egal cu numărul trupelor tuturor ţărilor române, alături de trupele habsburgice, sultanul îl rechemă pe Sinan Paşa, parte datorită vastei sale experienţe militare, parte pentru răscumpărarea greşelii de a-l numi pe Mihai domnitor.

            Tactica adoptată pe bătrânul general este de umilire şi distrugere a lui Mihai. Trece Dunărea în fruntea unei avangarde de 20 mii de oşteni. Grosul trupelor urma să treacă după ajungerea la Bucureşti. Iar tactica adoptată părea a da roade. Numai capacitatea militară a lui Mihai, cu 10 mii de oşteni şi o rezervă de 6 mii de secui, cunoştinţele militare şi vitejia acestuia, poreclit Şeitan – Diavol de către otomani, întorc sorţii luptei. Sinan Paşa este zdrobit literalmente, pierzând steagul verde al profetului. Sinan Paşa scapă cu viaţă numai datorită loialităţii trupelor otomane care îl protejează cu preţul vieţii.

            În termeni militari, însă, lupta de la Călugăreni este doar o hărţuire. În faza iniţială, victoria de la Călugăreni este doar morală. Mihai trezeşte interesul Europei ca u strălucit general, însă grosul trupelor otomane trec Dunărea. Sinan Paşa este înlocuit de la comandă. Avea să revină însă rapid ca mare vizir după moarte predecesorului. Însă otomanii îşi continuă acţiunea. Transformând Valahia în paşalâc. Administraţia otomană se instalează la Bucureşti, bisericile fiind transformate în moschei. Părea că dorinţa lui Mehmed al III-lea de a supune Valahia s-a înfăptuit.

            Însă noul înfiinţat Principat al Daciei, construit cu atâta trudă de Rudolf al II-lea, nu putea fi pierdut aşa de uşor. Trupele transilvănene sunt suplimentate repede cu mercenarii austrieci. Se aşteaptă stabilizarea zonei. Conform obiceiului, otomanii îşi retrag trupele necesare în războiul Persiei, lăsând un corp de oaste mic de 10 mii oşteni sub comanda noului paşă al Ilak-ului, numele recentului cucerit teritoriu otoman. În momentul în care grosul trupelor otomane trec de Constantinopole, Arhiducele Maximilian, ajutat de Sigismund de Bathory, Mihai şi ducele de Toscana, atacă garnizoana de la Bucureşti, reuşind să recupereze mare parte din prada de război strânsă de otomani.

            Mihai se întoarce pe tron, de data aceasta definitiv, sub comanda lui Rudolf al II-lea. Consecinţa luptei de la Călugăreni nu este victoria lui Mihai, prezentată ca un moment de glorie al poporului român, ci recunoaşterea capacităţilor militare a lui Mihai şi faptul că din acest moment îi datorează tronul lui Rudolf al II-lea. Împăratul austriac îl înregimentează în structura militară habsburgică, acordându-i două ducate în Silezia. Mihai va respecta în totalitate dispoziţiile împăratului, indiferent de sarcinile care îi vor fi încredinţate. Toate acţiunile acestuia vor fi condiţionate de dorinţele de la Viena. Mihai devine un general habsburgic, cu o singură sincopă, rapid şi aspru pedepsită  de către imperiali. Vremea de glorie a lui Mihai se naşte.