Alexandru Ioan Cuza

Mecanismul unirii conceput de către contele Walewski , ministrul de externe al Franţei, presupunea alegerea unei singure persoane ca domn atât în Moldova, cât şi în Valahia. Negocierile intense între cele două partide naţionale, cu Alecsandri reprezentant al Moldovei şi Brătianu reprezentant al Valahiei, duse prin cabinetul de externe francez, au finalmente sorţi de izbândă. Domnul ales va fi moldovean, cabinetul noului stat condus de un moldovean, cu oameni politici preponderent din Moldova, capitala noului stat stabilindu-se la Bucureşti. Astfel se crea garanţia existenţei unui stat echilibrat politic şi naţional.
Numai că partida naţională din Moldova avea un impediment major – persoana domnului. Iniţial propunerea fu avansată lui Vasile Alecsandri, persoana cu influenţa cea mai mare la Paris. Cu eleganţa aristocratică recunoscută, respinge propunerea, considerând că este mult mai folositor ţării din poziţia pe care o ocupă. Cum era evident că fiecare conducător al facţiunilor interne dorea domnia, se naşte o luptă puternică. Pe poziţii antagonice se situează Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu, Manolache Costache Epureanu, Lascăr Catargiu. Datorită influenţei egale, este imposibil de hotărât un candidat unic. Poziţiile sunt atât de antagonice, încât întreg edificiul este pe cale a fi răsturnat. Situaţia se precipită deoarece data de 5 ianuarie 1859, data stabilită pentru alegerea domnului, se apropie cu repeziciune, iar candidatul nu fusese hotărât. Întâlnirea din seara zilei de 3 ianuarie este definitorie. Trei din membrii facţiunilor hotărăsc să susţină un candidat unic, altul decât persoana lor. Lascăr Catargiu se opune, părăsind pentru 24 de ore partida naţională, hotărât să îşi depună candidatura. Este întors din drum de Vasile Alecsandri. Însă nu va uita niciodată acest lucru, devenind principalul adversar al noului domn, conducător al loviturii de stat din 1866, membru al locotenenţei domneşti ulterioare.
Unicul candidat este colonelul Alecu Cuza. De ce?
După moartea lui în exil, în special în cercurile antidinastice, în jurul domnitorului se creează o aură mistică, de om drept, devotat poporului, alungat de pe tron de persoane cu interese obscure. Această imagine se dezvoltă în timp, apărând diverse poveşti şi povestioare, toate conlucrând la misticitatea unui personaj. Apogeul este atins în perioada comunistă, acţiunile lui Alexandru Ioan Cuza devenind mesianice, domnitorul fiind cel pe care Providenţa însăşi l-a aşezat pe tronul celor două ţări româneşti. Capacitate extraordinară, dreptatea întruchipată, fidelitatea faţă de ţară şi caracterul ireproşabil ar fi elementele definitorii ale lui.
Însă cine este colonelul Alecu Cuza, domnul îndoit ales al Principatelor Unite?
Genealogia mistică ne prezintă un domnitor coborâtor din familii nobile apusene, dintre care se remarcă cardinalul Nicolaus Cuzanus, negociatorul principal al unirii bisericilor ortodoxe şi catolice înainte de căderea Constantinopolelui. Atunci se pare că s-a aşezat ramura orientală a familiei. Genealogia reală ne arată o familie fanariotă aşezată în Moldova la mijlocul secolului XVII care încă de la începuturi deţine funcţii boiereşti. Tatăl domnitorului este ispravnic.
Născut în 1820, studiază după moda vremii într-un pension din Iaşi. Aici are colegi de învăţătură persoanele care îi vor marca existenţa: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, fraţii Doncan şi Alexandru Mavrocordat. Fiecare dintre aceste persoane vor juca ulterior un rol important în viaţa lui.
Îşi termină studiile liceale cu bacalaureat la Sorbona. Activitatea sa didactică se opreşte aici. Renunţă iniţial la cursurile Facultăţii de Medicină, urmându-le ulterior pe cele juridice, nefinalizate însă. Este momentul în care îşi dezvoltă personalitatea. Foarte bun camarad, jovial, nu era făţarnic, nu iubea luxul, nici morga aristocratică, nu iubea banul, persoană cu simţ al dreptăţii înnăscut, inteligent. Însă în acelaşi timp i se dezvoltă şi latura negativă. Neserios, nu duce la final nici o activitate din proprie iniţiativă, îi plăcea să facă glume nesărate prietenilor săi, nu iubea munca sub nici o formă, extrem de credul, extrem de uşor de controlat, în jurul său creându-se o reală camarilă ce conducea ţara, în frunte cu prietenul său din copilărie Doncan, avea pasiuni devastatoare: caii, nopţi pierdute la jocurile de cărţi, femeile. Toate aceste elemente ale caracterului, bune şi rele, vor fi hotărâtoare în viitorul domnitorului.
Se întoarce în Moldova fără titlu academic. Rapid găseşte o partidă de căsătorie. În 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica puternicului postelnic Iordache Rosetti şi nepoata domnitorului în funcţie Mihail Sturdza. Exact aceste legături de familie au fost favorizante pentru căsătorie deoarece Elena Rosetti este o femeie puţin frumoasă, retrasă, timidă, complet diferită de strălucitoarele domnişoare de la Iaşi. Însă răţuşca cea urâtă reuşeşte să se căsătorească cu un bărbat frumos, trăit la Paris, de lume, însă membru al unei familii boiereşti de rangul doi. Prin Elena Rosetti reuşeşte Alexandru Ioan Cuza să intre în marea lume nobiliară moldovenească. Căsătoria este un eşec încă de la început deoarece Doamna Elena Cuza nu poate avea urmaşi, însă tot timpul se păstrează o relaţie de respect.
Cu toate relaţii importante, lipsa studiilor nu îi oferă lui Alexandru Ioan Cuza posibilitatea unei cariere. Aşa încât el primeşte doar o slujbă la judecătoria ţinutului Covurlui, posibilă rampă de lansare. Însă viaţa din Iaşi este mult mai atrăgătoare. Soţia rămâne la moşie, Alexandru Ioan Cuza petrecând ce mai mare parte a timpului în capitala Moldovei.
Este evident că a luat contact cu membrii Revoluţiei de la 1848. Îşi petrecea viaţa constant în casele boiereşti de la Iaşi unde se discuta deschis despre revoluţie, era vechi prieten cu Alecsandri şi Kogălniceanu, prinţul Mihail Sturdza accepta tacit mişcările. Dar istoriografia pe prezintă un Alexandru Ioan Cuza participant direct la evenimente, lucru care nu este conform cu realitatea.
În seara zilei de 27 martie 1848, la Hotelul Petersburg, are loc adunarea în care se citeşte petiţia de 35 de puncte adresată prinţului Sturdza, petiţie redactată de Vasile Alecsandri. Adunarea este prezidată de unchiul domnitorului, Grigore Cuza. Deşi chiar el ceruse o astfel de petiţie pentru a fi folosită în favoarea Moldovei, prinţul Mihail Sturdza este informat de trimisul Rusiei de iminenţa pătrunderii trupelor ruseşti în cazul în care nu respinge petiţia şi arestează pe semnatari. Speriat, spre seară hotărăşte arestarea tuturor tinerilor din Iaşi, atât celor care au fost la Hotel Petersburg, cât şi a celor revoluţionari de salon. Urgia îl găseşte pe Alexandru Ioan Cuza în casa bunului său prieten Alexandru Mavrocordat la o mică partidă de stos. Arestat, este trimis sub escortă la Galaţi pentru a fi transferat la închisoarea de la Măcin, în Dobrogea.
Scăparea vine de la soţia sa, Elena Cuza, ajutată de sora ei Maria Rosetti. Cu ajutorul unei mari sume de bani, prin mijlocirea consulului britanic Cuningham, cumpără întreg echipajul vaporului ce îi transfera peste Dunăre, reuşind astfel să ajungă la Brăila, de unde trece în Transilvania. Se întoarce în ţară un an mai târziu în suita noului domn Grigore Alexandru Ghica.
Prietenia cu acesta, datorat în special exilului făcut împreună, îi asigură accederea în primele funcţii: director al Ministerului de Interne, ulterior pârcălab de Galaţi. Deţine funcţia de pârcălab începând cu 1854 şi până în 1859, indiferent de alte funcţii deţinute în paralel.
Fin cunoscător al saloanelor boiereşti, are numeroase relaţii amoroase în special cu soţiile unor importanţi oameni ai vremii. Acest lucru îi conferă stabilitate în funcţie, fiind cunoscută influenţa soţiilor de mari demnitari. Una singură îi oferă notorietate. Relaţia cu soţia caimacamului Nicolae Vogoride.
Cocuţa Vogoride, soţia celui mai important om al vremurilor, îndrăgostită nebuneşte de chipeşul pârcălab, impune aducerea grabnică a acestuia la Iaşi. În decurs de numai 10 zile, Alexandru Ioan Cuza este primit în armata moldovenească cu gradul de sublocotenent, fără a avea studii, apoi înaintat din grad în grad până la maior şi numit locţiitor al caimacamului. Tânărul Cuza ajunge peste noapte al doilea om ca importanţă în Moldova.
Însă funcţia pe care o deţine este extrem de importantă şi presupune, în principal, sprijinirea lui Vogoride în falsificarea alegerilor. Pus în situaţia de a alege între cele două tabere, influenţat şi de Alecsandri şi Kogălniceanu, din poziţia de preşedinte al Comitetului Electoral înlătură orice posibilitate de falsificare. Însă Vogoride nu se lasă impresionat de actele lui Cuza. Deşi nu îl înlocuieşte din funcţie, în special din motive politice, organizează alegerile sub o altă persoană decât Cuza şi îl trimite în Basarabia. Pus în faţa faptului împlinit, Cuza alege să îşi dea demisia. Actul în sine, cât şi motivele demisiei sunt răsunătoare.
Această demisie îi creează o imagine extrem de bună în mediul unioniştilor, excelentă la Paris. Alexandru Ioan Cuza este recompensat prin intrarea în Divanul Ad-hoc, cât şi în Adunarea Electivă. Fără sprijinul Cocuţei Vogoride în accederea în funcţia de locţiitor al caimacamului, urmată de demisia răsunătoare, Alexandru Ioan Cuza nu ar fi reuşit niciodată să fie ales în Adunarea Electivă, implicit nu ar fi fost niciodată ales domn.
În plenul Adunării Elective se distinge prin inexistenţă. Deşi este evident că face parte din rândurile partidei naţionale, voturile sale sunt ambigue. Votează alături de Manolache Costache Epureanu solicitarea acestuia de a se desfiinţa privilegiile, votează pentru împroprietărirea ţăranilor pe locurile cultivate de ei, propunere susţinută de Costache Negri, propunere căzută, însă contra unei propuneri asemănătoare a ţăranilor chiriaşi. La fel votează pentru soluţia radicală de împroprietărire. Desele schimbări de opinie creează imaginea atât unei persoane care nu are păreri formate referitoare la chestiunea ţărănească, dar în principal imaginea unei persoane uşor de influenţat. Deşi poate părea paradoxal, această imagine este atuul principal în alegerea sa ca domn.
În data de 28 octombrie 1858, cu puţin timp înainte de alegeri, căimăcămia îl avansează în gradul de colonel şi îl numeşte adjunctul Ministrului de Război –locotenent de hatman- cu atribuţiile ministrului: „căimăcămia găseşte de cuviinţă a vă însărcina, în funcţia co ocupaţi, şi cu îndeplinire tuturor îndatoririlor prescrise de aşezământ până la înlocuirea postului de hatman”.
Dacă în toată viaţa sa nu s-a remarcat decât prin lipsă de iniţiativă, jocuri amoroase şi, ulterior, politice, de ce colonelul Alecu Cuza a fost ales candidat al partidei naţionale, ulterior domn al Principatelor Unite?
Pentru că avea prieteni foarte importanţi şi devotaţi: Vasile Alecsandri, liderul din umbră şi legătura principală cu Napoleon al III-lea, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu pe care l-a sprijinit financiar în exilul de la Cernăuţi, Anastasie Panu pe care l-a sprijinit în alegerea ca domn.
Pentru că era potent financiar şi avea legături cu vechile familii fanariote: propria familie Cuza, familiile Rosetti şi Sturdza prin soţie, familia Ghica prin sprijinirea fostului domnitor Grigore Alexandru Ghica
Pentru legăturile cu partida naţională, legături create atât la Paris, în exil, dar şi în saloanele mondene. Pentru prietenia sinceră cu Doncan, vechiul său tovarăş, conducătorul „bandei negre”, gruparea radicală din partida naţională.
Pentru lipsa de carieră politică, dublată de lipsa de ambiţii politice.
Pentru faptul că este extrem de uşor de influenţat, pentru faptul că întotdeauna subordonaţii lui hotărau activităţile desfăşurate.
Pentru că era un bărbat arătos, cultivat şi jovial, o figură remarcabilă în saloanele mondene.
In seara zilei de 3 ianuarie 1859, 31 de reprezentanţi ai partidei naţionale, propus de Doncan, viitorul conducător al camarilei princiare, la care se alătură a doua zi Alexandru Mavrocordat, nimeni altul decât cel care juca stos cu Alexandru Ioan Cuza în noaptea arestării din 1848, şi Mihail Kogălniceanu, fostul coleg, sprijinit puternic de Vasile Alecsandri, colonelul Alecu Cuza este ales candidat.
În ziua de 5 ianuarie 1859 este ales domn al Moldovei, iar în 24 ianuarie 1859 domn al Valahiei. Epopeea lui Alexandru Ioan I poate începe.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Formarea poporului roman. Concluzii

Despre originea poporului român. I. Varianta din cărţile de istorie

Cat de mult s-a retras Aurelian. I. Imparatul