Unirea
Preliminarii.
Imperiul
Austro-ungar a fost un stat format din Imperiul Austriac și nobilimea maghiară,
în urma numeroaselor revolte ale celor din urmă, dar și a înfrângerii austriece
în războiul cu Prusia din anul 1866. În anul 1857, la Budapesta, Franz Josef,
împăratul Austriei, este încoronat ca Rege Apostolic al Ungariei, consfințind
astfel uniunea austro-ungară.
Deși
această uniune personală pare a rezolva problemele imperiului, acestea se
accentuează deoarece în imperiul este multinațional, aici locuind cehi în
Boemia, croați și sârbi în Croația, slovaci și români în Ungaria și ucrainieni
și polonezi în Galiția, toate acestea reprezentând părți ale imperiului. Toate
aceste popoare sunt supuse coroanei, fără a avea drepturi naționale, cu
excepția ungurilor, aceștia din urmă conducând acțiuni de deznaționalizare a
popoarelor supuse lor.
Tensiunile
din imperiu sunt mari, iar ele se vor dezvălui cu ocazia Primului Război
Mondial, în care armata imperială, numită armata
cezaro-crăiască, formată din soldați de toate naționalitățile, se prezintă
slab pregătită, slab echipată, iar moralul soldaților este la pământ.
Înfrângerile numeroase, dublate de o conducere haotică, de foametea din armată
și din imperiu, peste care se așează despotismul ungurilor, fac ca toate
popoarele imperiului, începând cu românii, să își dorească desprinderea de imperiu.
Destrămarea imperiului.
La sfârșitul anului 1916 situația pe
frontul răsăritean este dezastruoasă. Luptele din Galiția cu Imperiul Țarist stagnează
de peste 2 ani, cu numeroase victime, și numai problemele interne ale Rusiei nu
duc la o victorie zdrobitoare a rușilor. Peste toate acestea se așterne moartea
împăratului Franz Josef, în 21 noiembrie 1916. Împăratul care reformase
imperiul, care condusese din 1848, 68 de ani neîntrerupți, lasă în urma sa un
imperiu amorțit, un imperiu incapabil să continue cu principiile existente până
în acel moment.
Pe
tron este așezat un împărat tânăr, de 29 de ani, cu o nouă viziune despre
conducere, un împărat care înțelege că războiul nu mai poate dura. Este vorba
despre Carol I, ultimul împărat al Austriei.
Două
sunt țintele sale: ieșirea din război și reformarea imperiului. Pentru ieșirea
din război duce tratative directe și secrete cu Franța, începând cu primele
luni ale anului 1917. Tratativele sunt greoaie, ele prelungindu-se enorm de
mult, Franța așteptând intrarea SUA în război, dorind distrugerea Germaniei și
Austro-Ungariei. Mai mult decât atât, Revoluția Rusă din februarie 1917, în
urma căreia Țarul Rusiei, Nicolae al II-lea a fost înlocuit, a adus atât o gură
de oxigen pentru operațiunile militare, dar și un avertisment serios pentru
împărat. Împăratul Carol I intensifică tratativele de pace, însă este puternic
lovit de Franța. În aprilie 1918 primul ministru francez, George Clemenceau,
publică scrisorile de negociere, zdruncinând din temelii imperiul și pe
împărat.
Imperiul
intră într-o perioadă de dezagregare, popoarele asuprite încep să ceară, din ce
în ce mai insistent, drepturi sporite. Războiul, sub presiunea trupelor și
tehnicii militare americane, se îndreaptă spre înfrângerea Germaniei și
aliaților săi, printre care și Austro-Ungaria.
Cum
primul punct al politicii împăratului Carol I, ieșirea din război, nu mai poate
fi atins, acesta încearcă din răsputeri
salvarea prin reformare a vastului săi imperiu. Așa încât, în data de 11
noiembrie 1918, dată la care se semnează armistițiul între cele două părți
beligerante, Carol I înaintează o Proclamație
prin care reformează imperiul. Recunoaște dreptul la autodeterminare al popoarelor
sale, dar le solicită să formeze o federație, Statele Unite ale Austriei Mari, în
care popoarele să formeze state egale, sub conducerea sa.
Deși în mod
formal nu a existat o abdicare a împăratului, sau un act de desfacere a
imperiului, a doua zi, 12 noiembrie 1918, iau naștere Republica Germană a Austriei
și Republica Democrată a Ungariei, vastul stat central european încetând să mai
existe.
Românii din Transilvania în 1918.
Iuliu Maniu.
Românii din Transilvania au participat
activ în cel de-al doilea război mondial, atât în luptele din Galiția, cât și
cele din România. Cu toate încercările maghiarilor de împiedicare a activității
politice a românilor, prin Partidul Național Român, acțiunile de câștigare a
drepturilor de autonomie a românilor continuă nestingherit. Se poate spune că
încorporarea tinerilor oameni politici în armată și numirea loc ca ofițeri ai
trupelor formate din români a dus la sudarea unei legături între politicieni și
popor, dar și la crearea unei forțe militare care au dat posibilitatea consolidării
mișcărilor politice.
Un
exemplu elocvent este Iuliu Maniu.
Om politic, parlamentar
la Budapesta, asprul militant pentru drepturile românilor din Transilvania,
este încorporat în anul 1915 și numit locotenent în Regimentul 64 Orăștie. Acest regiment exclusiv român este ales să
apere familia împăratului și să pacifice Viena în acele momente tulburi. În
octombrie 1918, cu puțin timp înainte de sfârșitul războiului, ajutat și de Aurel
Popovici, românul care a gândit proiectul Statelor Unite ale Austriei Mari,
crează Comitetul Național al Românilor din Transilvania, dar și Senatul
Central al Ofițerilor și Soldaților Români, armată națională a
românilor, mai ales că acestora li se interzice să depună jurământ de credință
altor popoare decât românilor. Proclamația din 11 noiembrie îl găsește la
Viena, unde asigură liniștea capitalei imperiale, dar și în pline tratative cu
autoritățile maghiare privind preluare autorității în Transilvania.
Negocierile,
începute în octombrie, sunt anevoioase. Partea maghiară dorește o minimă
acordare de drepturi, în special cele culturale, dar păstrarea Transilvaniei, precum
și a celorlalte teritorii, în cadrul Ungariei Mari. Cum la fiecare negociere
partea română solicită noi măsuri, în data de 15 noiembrie, întrebat: „ce dorește
partea română”, Iuliu Maniu răspunde: „Desprindere totală„. Este semnalul de
independență al românilor transilvăneni.
Așa
încât, pe 15 noiembrie 1918, Partidul Național Român din Transilvania, trimite o
proclamație Către popoarele lumii, prin care se anunță dorința românilor de
a organiza o Adunare Națională la Alba Iulia, un referendum privind la
soarta românilor din Transilvania.
Cele
trei posibilități ale românilor din Transilvania.
Prima
posibilitate, a reprezentat-o rămânerea în noul stat maghiar, cu o
autonomie extinsă, cu reprezentare puternică în Parlamentul maghiar. Ar fi fost
luată în calcul dacă noul stat ar fi fost o federație, de forma vechiului
imperiu. Cum maghiarii doreau un stat unitar, Ungaria Mare, posibilitatea a
fost rapid înlăturată.
A
doua posibilitate a reprezentat-o crearea unui stat independent al
Transilvaniei, posibilitate luată în calcul de majoritatea reprezentanților români.
Între Transilvania și România exista în acel moment un puternic decalaj
economic, politic și social, superioritatea Transilvaniei fiind evidentă. În
același timp exista o puternică neîncredere în politicienii de la București,
precum și o dorință clară de a nu mai exista o subordonare față de al centru de
putere.
A
treia posibilitate o reprezenta unirea cu Regatul României,
idee puternic susținută de un mic grup de politicieni, în frunte cu Iuliu
Maniu.
Desfășurarea
Adunării Naționale de la Alba Iulia.
Conducerea
adunării este asigurată de patru persoane, cu idei și aspirații diferite:
-
Gheorghe Pop de Băsești, președinte al
Partidului Național Român, vechi
luptător pentru autonomia românilor, are 84
de ani în anul 1918, decedând câteva luni mai târziu. Este neîncrezător față de
politicienii români, datorită faptului că politicienii din Transilvania au fost
părăsiți în anul 1881, dar și datorită politicii duplicitare a românilor, așa
încât este un ferm susținător al independenței Transilvaniei, unirea urmând a
se face pe viitor.
-
Episcopul Ioan I. Papp, episcop ortodox al Aradului, cu o puternică
acțiune politică, este cel care găzduiește
negocierile între partea maghiară și Iuliu Maniu la Arad. Prezența sa se
datorează faptului că episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, se dovedise un antiregalist
român, prin declarații și acțiuni în timpul războiului, iar Iuliu Maniu avea
nevoie de un sprijin în Adunare.
-
Episcopul
Demetriu Radu, episcop greco-catolic de Alba, antimaghiar fervent, nu
are o acțiune politică activă, însă nu sprijină acțiunile maghiare în perioada
războiului, spre deosebire de mitropolitul ortodox al Sibiului.
În
desfășurarea Adunării, în scopul de a pune presiune pe membrii Adunării, Iuliu
Maniu deplasează la Alba Iulia trupele române din Viena, hotărât fiind să
impună cu forța armelor unirea, dacă situația o va impune. În același timp
alege ca oratori o seamă de susținători ai unirii, astfel încât să nu existe
surprize.
Deși
hotărârile partidului Național Român presupunea prezentarea tuturor celor trei
posibilități pentru a fi votate, Iuliu Maniu organizează altfel Adunarea. Întâi
prezintă un proiect de rezoluție prin care avea să se nască Marele
Sfat Național al Românilor din Transilvania, noul parlament, dar și Comitetul
Dirigent, noul guvern, în fruntea căruia este ales în unanimitate. Acestea
nu însemnau nici despărțirea de Ungaria, nici unirea cu România.
Proaspăt numit ca șef
al Comitetului Dirigent, Iuliu Maniu ajunge în fața adunării pentru a prezenta
cele trei opțiuni. Începe cu rezoluția unirii, și propune votarea ei direct,
fără a citi celelalte rezoluții. Gheorghe Pop de Băsești protestează
vehement, însă este acoperit de ceilalți doi membrii ai prezidiului, dar și de aclamațiile
susținătorilor unirii. În vacarmul general, se supune la vot rezoluția. După
multe presiuni, cu o mică majoritate, rezoluția este adoptată. Imediat,
Vasile Goldiș o prezintă celor 100.000 de români prezenți afară, iar uralele
mulțimii nu mai dau nicio posibilitate de întoarcere. Chiar și cei mai
înverșunați politicieni împotriva unirii, printre care Miron Cristea, acceptă
unirea.
Unirea
deplină
Deși a susținut cu ardoare
unirea, Iuliu Maniu nu a acceptat unirea imediată. El a condus Consiliul
Dirigent vreme de aproape doi ani, perioadă în care a dus negocieri cu
Bucureștiul pentru unirea deplină. Nu a acceptat prezența trupelor române în
Transilvania, conducând statul ca unul independent. Numai acțiunile lui Bela
Hun și a Ungariei Bolșevice aveau să înlăture Consiliul Dirigent.
În
data de 24 martie 1919 trupele maghiare bolșevice încep acțiuni peste Tisa.
Trupele române ale lui Iuliu Maniu fac față momentan, fără intervenția
Bucureștilor. În urma ofensivei ruse de la Nistru, dar și în urma solicitării
Franței, Regatul României, începând cu 10 aprilie 1919 trupele române, reintră
în Transilvania. Din acel moment, de facto, independența Transilvaniei se termină.
Trupele
române ocupă Budapesta până la data de 25 februarie 1920, însă nu vor maii
părăsi și Transilvania. Datorită rezoluției unirii, dar și în urma presiunilor
politice, atât din Trasilvania, cât și de la București, deși protestează, la
data de 4 aprilie 1920, Iuliu Maniu asistă la dizolvarea Comitetului Dirigent. Astfel
se produce unirea deplina și formarea României Mari.
Comentarii