Cine suntem noi, ce vrem şi care este
locul nostru, al românilor, în lume
În
anul 1847, la Biblioteca Regală din Paris, Nicolae Bălcescu şi Alexandru
Golescu descoperă portretul lui Mihai Viteazu. Pe loc cei doi tineri hotărâră
să plătească o copie cu scopul de a o aduce în Valhia şi de a o prezenta
românilor. Portretul avea să devină imaginea de suflet a tuturor românilor,
simbol al mândriei naționale.
Aceasta
este imagine fidelă a cunoaşterii istoriei poporului român: să povesteşti
despre trecutul tău fără nicio informaţie, nici vizuală, nici scrisă.
Panteonul[i]
român a fost, în decursul timpului, aşezat în aşa fel încât să satisfacă
necesităţile politice ale momentului. Cu ridicări şi căderi, dese şi aleatorii,
istoria românilor a ajuns să nu fie cunoscută pe deplin de societate, ci doar
de istorici. Mai mult decât atât, generaţii diferite au cunoştinţe istorice
diferite, intrepretări diferite, nu de puţine ori existând conflicte între
generaţii din această cauză.
Bunicul
meu nu a fost un om cu multă carte. Însă, pentru generaţia sa, născut în 1912,
cele 7 clase primare, într-un popor de ţărani analfabeţi, reprezenta îndeajuns
de mult încât să aibă o părere. Discuţiile mele cu el despre istorie, şi îi
mulţumesc pentru faptul că nu m-a expediat să îmi văd de treabă, au fost tot
timpul contradictorii. Atât cele despre perioada trăită de el, perioada
interbelică, anii 50, cât şi despre perioada mai veche, au fost subiect de
dispută. Eu ştiam despre Bălcescu ca exponent al revoluţiei de la 1848, el ştia
de Brătianu, eu ştiam despre Vasile Goldiş, el ştia despre Iuliu Maniu, eu
ştiam de Eremia Grigorescu, el ştia de Averescu, eu ştiam ceva despre Antonescu
şi legionari, el altceva. De la el am primele informaţii apocrife despre
istoria românilor, de la el am înţeles că informaţia este trunchiată, în
funcţie de interesele politice de moment.
Acest
tot unitar despre români şi istoria lor nu a fost niciodată povestit, ci s-au
prezentat doar anumite aspecte ce conveneau politicii de stat din anumite
momente, astfel încât nu a mai rămas decât să se creeze legende cu aspect de
istorie adevărată.
Este
o problemă, oricât de mult ar fi de considerată ca neimportantă istoria ca
ştiinţă. Pentru că pe baza istoriei, povestea noastră, a naţiunii române, şi nu
a poporului român, cu se spune de atâtea ori, putem noi să răspundem la cele
trei întrebări definitorii: cine suntem, ce vrem şi care este locul nostru în
lume.
Din
cauza faptului că istoria reală nu a fost niciodată povestită, în locul lor au
apărut miturile. Ridicate la nivel de realitate, miturile istorice româneşti
duc la aparţia unor concepte, adânc înrădăcinate în conştiinţa românilor, care
nu fac decât să aşeze greşit valorile proprii, acestea, la rândul său, ducând
la o serie de erori în viaţa socială, îndeajuns de multe încât să ne creeze
disfuncţionalităţi. Deoarece am să încerc să le prezint pe rând, nu le voi
inventaria aici, ci doar prezint un proverb, extrem de puternic, ce denotă un
sentiment de frustrare naţională: „Vom fi ce-am fost şi mai mult decât atât!”
Dar ce am fost noi în realitate? S-a prezentat vreodată realitatea dură,
demistificată? Dacă ni s-ar spune că, din din 600 de ani de istorie statală
română, am fost independenţi, în medie, aproape 60 de ani, am mai dori să „fim
ce-am fost”? Dacă am spune că, în realitate, Mihai Viteazu nu a stăpânit
niciodată în mod legal Transilvania, el fiind doar un subordonat al împăratului
Rudilf al Austriei, şi că la data la care ocupă tronul Moldovei, el îl numeşte
pe fiul său domn al Valahiei, am mai crede în mitul unirii de la 1600? Sau dacă
am şti că la 1848 Alexandru Ioan Cuza a fost arestat nu pentru că participa la
revoluţie, ci pentru că juca stos într-o cameră alăturată, că acelaşi Cuza a
fost ales domn al Moldovei şi Valahiei deoarece era venal, lipsit de caracter,
afemeiat, cu o personalitate slabă, şi deci uşor de manevrat, ne-am mai dori un
astfel de conducător?
Demistificarea
istoriei românilor nu este un proces de distrugere a poporului, a conştiinţei
naţionale, ci este necesar pentru a înţelege, într-un final, cine suntem, care
este locul nostru în lume, pentru a spune în cunoştinţă de cauză ce vrem de la
noi. Străinii, atât de huliţi de unii români, ştiu cine suntem şi care este
locul nostru în lume, de aceea se comportă aşa cum se comportă. Noi suntem cei
care nu reuşim să ne eliberăm de frustrarea extraordinară ce ne apasă.
Nu
sunt nici nihilist, nu neg istoria noastră, ar fi şi greu, nici anarhist, nu
doresc o pâjolire, iar peste miriştea arsă să treacă plugul, pentru a construi
ceva nou. Nu vreau o nouă Catargină. Vreau ca fata mea să ştie cine este,
pentru a şti ce vrea. Atât.
Comentarii