Cele trei feţe ale lui Marin Preda

1.    Omul de stânga

În toamna anului 1940 soseşte la Bucureşti, repartizat de la Şcoala Normală 

de la CristurOdorhei, un tânăr miop, deşirat şi lipsit de perspectivă. Ardealul fusese 

cedat Ungariei. Repartizat la Şcoala Normală, urmează cursurile deşi avea 18 ani, 

vârstă mare pentru şcoală. Şi, lucrul cel mai important, este lipsit de sprijinul material al 

familiei. Tatăl său, Tudor Călăraşu, supus vremurilor schimbătoare, este nevoit să ţină de 

familia sa rămasă acasă, Ilinca şi Saie. Lipsit de bani, îi cere lui Marin Preda să se 

„arănescă”, să îşi găsească un rost precum 

cei trei fraţi din Bucureşti, Paraschiv, 

Gheorghe şi Nilă. Sosirea sa coincide cu 

perioada tulbure a Mişcării Legionare, 

aflată la putere alături de Generalul 

Antonescu. Are contacte puternice cu 

mişcarea ce era la 

modă printre tineri, legionarismul, însă nu 

intră în rândurile acesteia, în primul rând 

deoarece nu reuşeşte să înţeleagă spiritul 

legionar, sacrificiul ciudat pentru ţară, 

mistica pătrunzătoare a acesteia. Este 

primul moment în care contrucţia sa 

psihică, cea de ţăran autentic, îşi va pune amprenta.

            Violenţa rebeliunii legionare din ianuarie 1941 îl va marca pe viaţă. Ruptura de gândirea legionară va fi definitivă, chiar dacă până în acel moment încercase să pătrundă în tenebrele misticii legionare. Din acel moment se va înrepta, natural, spre orice formă de gândire care se împotrivea dictaturii iraţionale.

            Asocierea cu cercurile socialiste se face în mod natural. Întoarcerea în sat este imposibilă, fiind considerat „un om sucit”, numeroasele sale întrebări existenţiale reuşind să îl pună în dificultate chiar şi pe Cocoşilă, veşnicul prieten al tatălui său. Aşa încât îşi încearcă norocul literar spre stânga, ferm convins că nu va mai putea dormi la nesfârşit în mansarda fratelui său Nilă.

            Soarta face să se întâlnească cu un comunist luminat, Miron Radu Paraschivescu. Sub umbrela sa va intra în cercul tinerilor de stânga, Tot comuniştii îi vor asigura primul loc de muncă, în Institutul de Statistică, loc unde îşi va desfăşura activitatea vreme de un an, din 1941 până în 1942. În acelaşi timp va colabora, constant, întâi ca secretar de redacţie, apoi ca scriitor, la foaia socialistă Popasuri, alături de personaje care, peste timp, deşi aparţineau mişcării comuniste, vor deveni cei mai înveşunaţi anticomunişti – Geo Dumitrescu, Sergiu Filerot, Virgil Ierunca. Spiritul său de conservare ţărănesc îl fac să ia două hotărâri – prima este accea de a nu se amesteca în discuţiile politice – hotărâre ce îl va ajuta pe viitor, iar cea de a doua este de a acumula sume de bani munciţi pentru vremuri negre – Marin Preda lucrează vreme de doi ani la două locuri de muncă – refent la Institutul de Statistică şi secretar de redacţie la Timpul. În cele din urmă va alege un singur loc de muncă, bănos – secretar de redacţie la Evenimentul Zilei.

            În martie 1942 se produce debutul său, nuvela Pârlitu’, lucrare ce va fi reluată de numeroase nuvele, Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp, toate cu poveşti despre săteni, însă programatice. Nuvela Calul prezintă un cal mort, de care încearcă să muşte mai mulţi căţei. Ei nu reuşesc deoarece sunt mici şi nu au învăţat prima muşcătură. Aşa se simte şi Marin Preda în acei ani. Nu reuşeşte să muşte prima dată pentru a ajunge la scopul său – să se „arănească”.

2.    Colaboratorul

Marin Preda nu are cum să prevadă viitorul distructiv al României. „Obsedantul

deceniu”, aşa cum el însuşi îl numeşte, îl găseşte în parte concentrat pentru război, perioada 1945 – 1946, iar, la demobilizare, cu o apartenenţă la mişcarea socialistă de la putere. Şi cum socialismul pe care ei îl doreau se deosebea radical de comunismul sovietic, este martor la „dispariţia” vechilor săi preteni. Strălucitul poet Miron Radu Paraschivescu, vechiul său susţinător, este lipsit de putere de colaboratorii comunişti,  Geo Dumitrescu, fervent comunist, va fi aproape interzis, reuşind să debuteze abia în 1963, Vigil Ierunca va emigra şi va deveni un anticomunist acid, iar Segiu Filerot, comunistul condamnat la moarte de Antonescu şi scăpat de sentinţă de sfârşitul războiului, va deveni un obscur funcţionar, adus la tăcere de comunismul sovietic. Din grupul socialiştilor literaţi, doar Marin Preda va reuşi, însă cu un preţ – alinierea la tiparele epocii – realismul socialist. 

            Cu excepţia volumului Întâlnirea dintre pământuri, scrisă între anii 1941 – 1945, lucrările sale sunt perfect în spiritul realismului socialist – O adunare liniştită, 1949, Desfăşurarea 1952. Deşi ele sunt pe deplin proletcultiste, ele poartă o amprentă subversivă specifică lui Marin Preda. Asupra tuturor lucrărilor sale pluteşte o întrebare – de ce o lume liniştită, cea a ţăranilor, este nevoită să sufere un aşa cutremur? Pe ce se bazează cei care zdruncină lumea? De ce se ridică cu pretenţii cei care până mai ieri erau săracii satelor, cei proscrişi, răi şi scandalagii, vreunul precum Ţugurlan?

            Din obsedantul deceniu Marin Preda reuşeşte să iasă cu Moromeţii, apărută în 1955. Lucrare monumentală, de o profunzime de neînţeles  pentru esteţii vremurilor. Este un roman manifest al unei lumi distruse de comunismul ce „nu mai are răbdare”. Pusă în contrabalans cu Moromeţii II, lucrarea prezintă o lume ce avea să fie distrusă, iar în locul ei nu se va aşeza nimic, ci doar batjocură. Imaginea ţăranului, altădată cu căruţă, cai, pământ şi cu destinul în propriile mâni, ajuns după colectivizare să conducă o cotigă trasă de un măgar, ţinta glumelor nesărate ale şoferilor, este emblematică. Aceasta este esenţa scrierilor lui Marin Preda, aceea de a fi un portretist al unei lumi pierdute, un fin şi direct acuzator al comunismului ce distrusese deja întreaga Românie.

            Colaborarea sa cu regimul este totală, însă îi asigură supravieţuirea. Ţăranul „cu dinţi laţi, puternici şi plini de mămăligă” se va „arăni” şi va deveni un om cu stare, casă şi bani, capabil să întreţină o familie, deşi va păstra obiceiul tatălui său, acela de a nu se căsători. Vreme de trei ani, între 1954 şi 1958 va avea o relaţie cu poeta Aurora Cornu, semn atât al acceptării sale în lumea literară, cât şi al stabilităţii sale financiare, stabilitate pe care Marin Preda o va urmări cu înveşunare toată viaţa.

            După Moromeţii, colaboraţionismul cu regimul comunist, în care nu crede, aşa cum nu a crezul în legionarism sau socialism, se materializează prin nuvelele Ferestre întunecate - 1957, Îndrăzneala - 1958 şi Friguri - 1963, comandă înternaţională despre Vietnam. Păstrează însă o neimplicare în viaţa politică, preferând să trăiască din drepturile de autor ale Moromeţilor.

3.    Patriarhul

Venirea din 1965 a lui Nicolae Ceauşescu în fruntea bucatelor ţării îl face pe Marin Preda

un patriarh al romanului românesc. Zaharia Stancu era conducătorul atotstăpânitor al scriitorilor, însă avea un păcat capital. Nu era oltean precum Nicolae Ceauşescu, „calitate” ce îi aparţinea lui Marin Preda. Aşa încât, sub pavăza dictatorului român, are posibilitatea de a-şi definitiva lucrările. Perioada vieţii din 1965 şi până la moarte este extrem de prolifică şi stă sub cuvintele adresate lui Nicolae Ceauşescu în 1972: „dacă introduceţi realismul socialist, eu mă sinicid!”.

            Înreaga sa operă stă sub semnul acestei declaraţii. Şansa sa este, pe lângă originea oltenească, faptul că nu intervenise în nici o dispută politică, fiind un fidel colaborator al partidului, cel puţin de suprafaţă. Dacă subversivitatea lucrărilor sale nu fusese înţeleasă, acest lucru nu se datora unor chei ascunse, lucrările fiind extrem de explicite, ci incapacităţii criticilor comunişti de a înţelege anumite mesaje.

            De un real ajutor este înfiinţarea editurii Cartea Românească în 1970, editură creată special pentru Marin Preda. Răuvoitorii nu vor unita niciodată acest lucru, alături de dorinţa sa extraordinară de a strânge bani, dublată de o zgârcenie proverbială.

            Şi totuşi, pe lângă Moromeţii II, apărută în 1967, şi Intrusul, publicat în 1968, sunt publicate Marele singuratic – 1972, lucrare ce prezintă condiţia comuniştilor idealişti, distruşi de malaxorul partidului, Delirul 1975 – lucrare ce povesteşte perioada 1940 – 1944, cu accente pe rebeliunea legionară, Mareşalul Atonescu, Hitler şi Stalin, lucrare ce va stârni ample proteste ale URSS, şi, în special, Cel mai iubit dintre pământeni – 1980, un roman şoc ce a zdruncinat din temelii conştiinţa românilor.

            Moartea. În data de 15 mai 1980, la Mogoşoaia, Marin Preda este găsit în camera sa fără suflare. În vârstă de 58 de ani, în plină putere creatoare, romancierul de seamă al României moare. Imediat minţile românilor se înfierbântă – a fost ucis de ruşi pentru „Cel mai iubit dintre pământeni”! Realitatea este mult mai prozaică. Iubitor de băutură şi companie, Marin Preda bea până la 5 dimineaţa cu prietenii numai vodcă. Este dus cu greu în cameră. În timpul nopţii se îneacă cu propria vomă. Moarte boemă, a unui om ce nu trăise niciodată boem.

Nu moartea sa este importantă, ci valurile create de ea. Reprezintă destinul unui om ce reuşise, întotdeauna, să îşi ascundă propriile intenţii. Sub faldurile socialismului şi ale comunistului, se ascunsese un om care încercase din răsputeri să pătrundă ideologia totalitară pentru a găsi elemnte ce duceau la progresul omenirii. Încercase şi cu legionarii, încercase şi cu comuniştii. La momentul în care nu a reuşit să „înţeleagă”, va părăsi cu dezinvoltură politica şi va lupta pentru români, pentru umanitate, cu propriile sale arme, cele literare.

Lucrările sale sunt emblematice pentru vremurile trecute, de la „timpul care avea răbdare” al interbelicului, la nebunia legionară, ororile războiului – al lui Parizianu’ se întoarce din război cu un şoc vizibil – la distrugerea satului – ţăranii pierd întâi producţia, apoi pământul, prinşi în vâltoarea intrigilor, a activului de partid – Nicolae Moromete ajunge horticultor şi devine marele singuratic, totul culminând cu obsedantul deceniu distrugător de suflete, deşi omul rămâne „cel mai iubit dintre pământeni”.

            Marin Preda poate şi trebuie aşezat alături de clasicii literaturii româneşti, cu un plus pentru extraordinara capacitate programatică a lucrărilor sale – la sfârşit, deşi a fost supus tuturor torturilor fizice şi psihice, omul se salvează prin „dragoste”.