Consecinţele Războiului Crimeei

În istoriografia românească Mica unire din 1859 şi activitatea ulterioară este caracterizată de trei elemente fundamentale.
Prima ar fi aceea că Mica unire ar fi produsul exclusiv al clasei politice româneşti din acea vreme care a reuşit prin îndrăzneală şi determinare să pună marile puteri în faţa faptului împlinit.
A doua ar fi mesianismul unei persoane, Alexandru Ioan Cuza pe care Providenţa însăşi l-a aşezat pe tronul celor două ţări româneşti. Capacitate extraordinară, dreptatea întruchipată, fidelitatea faţă de ţară şi caracterul ireproşabil ar fi elementele definitorii ale lui.
Al treilea element reprezintă existenţa unui efort susţinut al unei persoane, domnitorul ţării, înconjurat de o echipă devotată ţării, care ar fi impus anumite reforme fundamentale ce vor modifica faţa noului stat împotriva curentului general, lucru pentru care a plătit cu tronul.
Deşi toate documentele istorice converg spre un alt răspuns, în continuare istoriografia oficială prezintă aceste elemente ca fiind de netăgăduit.
Unirea principatelor române reprezintă forma prin care un stat aflat în ascensiune, al doilea Imperiu Francez, doreşte să îşi impună influenţa într-o zonă în care accesul său tindea spre zero.
Prin importanţa sa strategică, controlul Gurilor Dunării reprezentau ţelul primordial de control în zonă. Pentru Imperiul Austriac reprezenta însăşi fundamentul existenţei lor. Deţinând ce mai mare parte a cursului Dunării, pentru Imperiul Austriac era esenţial să deţină şi Gurile Dunării. Punctele nodale ale Dunării le reprezentau Belgradul şi Sulina. Pentru Belgrad aveau să declanşeze Primul Război Mondial. Sulina reprezenta un deziderat ce nu avea să fie atins niciodată. Nu Imperiul Otoman, cu atât mai puţin ţările române, reprezenta o stavilă, ci Imperiul Rus.
Petru cel Mare atinsese Marea Baltică şi Marea Neagră. Testamentul său evoca necesitatea de a se atinge Marea Mediterană. Acest lucru presupunea înlăturarea otomanilor din Europa, sub orice pretext. Însă pentru atingerea scopului era necesar ca Imperiul Rus să aibă cel puţin un aliat puternic: Dacă Imperiul Britanic avea interese ca otomanii să domine partea de est a Mediteranei, o dominaţie legală, faptic interesele britanicilor dictând în zonă, numai Imperiul Austriac putea fi aliatul ruşilor. Acest lucru se datora în principal controlului rusesc asupra Gurilor Dunării, mijloc de presiune şi şantaj. Aşa încât pretextul francez de începere a Războiului Crimeei a venit ca o mănuşă austriecilor. Deşi în mod oficial a s-a declarat neutră, a susţinut din umbră aliaţii europeni.
Sfârşitul războiului găseşte beligeranţii pe noi poziţii.
Imperiul Rus pierde pe moment iniţiativa în vederea expansiunii. Ţările Române, aflate sub directa lor conducere şi patronaj, rămân sub suzeranitate otomană, dar protecţia lor aparţine tuturor statelor europene : Marea Britanie, Franţa, Austria, Rusia, Sardinia, Regatul Piemontez. Mai mult decât atât, pierde controlul direct asupra Gurilor Dunării, Bugeacul trecând în stăpânirea Moldovei. Practic ruşii sunt scoşi total din ecuaţia europeană. Vor trebui să treacă 20 de ani, transformarea Imperiului Austriac în stat dualist, înfrângerea Imperiului Francez şi crearea Imperiului German ca Rusia să reînceapă acţiunile de atingere a Mediteranei.
Imperiul Austriac, ca nebeligerant, nu are câştiguri directe. Însă câştigurile indirecte sunt importante din punct de vedere diplomatic. În primul rând pierderea de către Rusia a Gurilor Dunării face să dispară mijlocul de presiune şi şantaj asupra lor. În al doilea rând, participarea alături de celelalte state europene la patronajul asupra ţărilor române face să existe posibilitatea unor negocieri cu privire la acestea. Acest instrument va fi folosit nu o dată de către Curtea de la Viena. Deşi aflat în real reflux, Imperiul Austriac încă se păstra ca un jucător important pe scena europeană.
Marea Britanie reuşeşte să înlăture definitiv presiunea rusească în Caucaz. Teritoriile atât de folositoare britanicilor, Afganistan şi Iran, aflate la graniţa cu Perla Coroanei Britanice, rămân în continuare sub dominaţia lor. Rusia va ataca Afganistanul peste 100 de ani, de data aceasta sub firma URSS. Până atunci vor abandona definitiv pretenţiile teritoriale în zonă. Ca protector absolut al Imperiului Otoman, va primi de la aceştia drepturi comerciale mărite, drepturi care în timp se vor transforma în protectorate în toată regula în zona arabă, în special după descoperirea petrolului în zonă şi prăbuşirea finală a Imperiului otoman.
Singurul stat ce părea a nu avea nici un câştig în urma războiului este Franţa. Condusă de un împărat şi o clasă politică ambiţioasă, Franţa avea interese politice şi economice diverse. Înfrântă în 1814, supusă unei dominaţii iniţial tiranice, ulterior mai slabe, a aristocraţiei cu legături strânse în celelalte ţări europene, Franţa explodează prin Revoluţia de la 1848. Redevenită putere europeană, explodează economic şi cultural. Avea nevoie urgentă de pieţe de desfacere, dar şi de influenţă. Începe o operaţiune de extindere teritorială în zona Africii, începând cu zona magrebiană, dar şi de extindere diplomatică – Sardinia şi Piemontul. Spre est nu exista stat pe care să îl influenţeze. Cele trei mai imperii au graniţe comune : Austria, Rusia şi Turcia. Prusia se găseşte într-o perioadă de identică dezvoltare. Iar dacă un lucru nu există, el trebuie creat. Singurul stat îndeajuns de slab pentru a i se provoca pierderi teritoriale, acestea devenind capul de pod în dezvoltarea ulterioară a influenţelor diplomatice, era doar Imperiul Otoman. Soluţia aleasă de diplomaţia franceză a fost crearea unui nou stat din unirea celor două principate româneşti, numirea în fruntea acestora a unei clase politice francofone şi impunerea în zonă a intereselor franceze.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Formarea poporului roman. Concluzii

Despre originea poporului român. I. Varianta din cărţile de istorie

Cat de mult s-a retras Aurelian. I. Imparatul