Intermezzo. Quo vadis?

             Deşi acest blog nu este destinat vremii actuale, ziua de 1 decembrie mă face să scriu câteva rânduri.

            Toată ziua pe postul Realitatea am citit o întrebare. „Mai stai în România?” Era o întrebare care mi se adresa obsesiv. O întrebare la care trebuia să dau un răspuns. Mie şi copilului meu.

            Şi am analizat, şi am pus pe hârtie motivele pro şi contra. Şi nu m-am hotărât asupra răspunsului.

            În decembrie 89 în stardă au ieşit tinerii. Nu discutăm aici caracterul revoluţiei – lovitură de stat sau revoltă populară, ci vorbim din prisma celui care a ieşit în stradă, a celui poate manipulat, dar hotărât să facă ceva cu viaţa lui şi a părinţilor. Acei tineri reprezintă prima generaţie de sacrificiu. Sunt tinerii născuţi între 65 şi maximum 73. Ironia soarte lui Nicolae Ceauşescu este că tinerii care au ieşit în stradă sunt exact acceaşi tineri cu care Ceauşeşscu dorea să creeze omul nou – „ceauşeii”. Cum sunt milioane de poveşti, vreau să vă spun una.

            La 22 de ani, tânăr student la Facultatea de fizică atomică, institutul Măgurele, participă la rândul său la revoluţie. Luptă la televiziune, vede de câteva ori moartea. Era să fie împuşcat de un soldat. Colegii lui l-au trimis să ia pâine şi mâncare, dar la întoarcere santinela se sperie şi deschide focul. Îl vede chiar ofiţerul care l-a trimis după alimente, aşa că scapă.

            Vâltoarea lunilor ianuarie, februarie, manifestaţii, apariţia noilor partide politice. Vine acasă, îl vizitează pe tatăl meu. Inevitabil politică. În paranteză, tatăl meu nu este un încuiat, călătorind în timpul comunismului de foarte multe ori în vest, fiind dansator popular amator. Om citit, înţelegea fineţurile politicii, atât comuniste, cât şi vestice. Oricum, discuţia se încinge. Tânărul este un fervent apărător al politicilor democratice. Convins ţărănist, susţinător, dar nu foarte convins, al monarhiei. Expune principiile ţărănismului – „prin noi înşine”, pericolul FSN, etc, etc. Urmarea este brutală. Din nepotul favorit al tatălui meu, devine un proscris. Tata îl dă afară şi, culmea, nu mai vorbeşte cu el vreo 4 ani. Este soarte întregii generaţii care atunci aveau 20 – 25 ani – ruptura cu părinţii crescuţi în comunism şi incapabili să trăiască altfel.

            Pentru mine este semnificativ momentul în care tata, în decembrie 89, la televizor, speriat de amploarea evenimentelor care mergeau spre îndepărtarea definitivă a comunismului, la momentul în care apare Ion Iliescu spune :”aşa da, bine că am scăpat”. Şi nu era nomenclaturist, nici măcar comunist. Dar nesiguranţa unui regim nou îl făcea să accepte stabilitatea comunismului.

            Dar să revenim la povestirea noastră. Tânărul student participă la Piaţa Universităţii, manifestări ale studenţilor, tot tacâmul. Însă înţelege că timpul revoltelor a trecut. Se în înscrie în PNŢ-cd, al cărul membru activ devine. Termină facultatea cu media generală 10, licenţa cu 10, şef de promoţie, alege firesc Cernavodă. Începe de jos, vede nepotismele, furturile etc., se revoltă, dar nu are ce face.

            Speranţa vine, evident, din alegerile din 1996. CDR, marea alianţă împotriva lui Ion Iliescu, câştigă en fanfare alegerile. Este momentul în care şi tatăl meu înţelege, finalmente, că stabilitatea adusă de perestroikismul lui Ion Iliescu este doar un comunism mascat. Până aici o poveste cu happy end pentru România. Însă începe tragedia.

            Cum CDR-ul pormisese 10 000 de specialişti, printre ei se afla şi tânărul înginer de 28 de ani. Patridul, ca în vajnicile timpuri comuniste, îi dă o „sarcină de răspundere”. Însă el nu ştie acest lucru. Sau nu crede. El crede sincer că este timpul ca cei care au făcut revoluţia să conducă ţara spre liman.

            Trezirea este bruscă. Un trepăduş îi cere un favor, peste limita legii. Furios, refuză şi merge la partid să ceară socoteală. Răspunsul este apocaliptic: „Partidul te-a pus acolo, trebuie să îndeplineşti ce îţi cere partidul. Nu eşti de capul tău”. Urmarea?

            Demisionează din funcţie, pleacă din partid, acceptă oferta celor de la CANDU pentru job şi emigrare în Canada. În şase luni are bagajele la uşă. La plecare îmi spune – aveam 21 de ani – „E rândul vostru. Noi am eşuat. Nu îi lăsaţi să pună mâna pe ţară”.

            Generaţia mea avea în jur de 14 ani la revoluţie. Era crescuţi cu Ceauşescu, nu ştiam altecva decât „Epoca de aur”. Însă ideile se prindeau repede. Strigam bezmetici „Ai luat plasă cu FSN-ul?”, fluturând sacoșe, ca o glumă bună, dar în acelaşi timp tristă.

            Facultatea ne-am petrecut-o în sărăcie. La liceu ne-au dat o tastatură desenată pe hârtie să învățam să lucrăm pe calculator. Abia în clasa a 12 s-au cumpărat, second hand, nişte CIP-uri. Dar am crescut, cu idei noi, cărţi multe – o, Doamne, ce am mai citit din Alvin Toffler – aşa încât ne-am făcut o idee despre principii politice, sociale. Iar în 1996, la alegeri, am fost portdrapelul, noi, studenţii. Nu pot uita marea manifestare studenţească, defilam pe Calea Victoriei, iar oamenii ieşeau la balcoane şi ne aruncau flori, pe aplaudau. Şi cred că prin votul nostru am reuşit să schimbăm regimul.

            Şi ce fericire am avut când s-au dat rezultatele, şi ce dezamăgire după.

            Tata, ca un om sfătos, în dicuţiile noastre de la alegerile din 2000, mi-a spus :”Am mers pe mâna mea, am mers pe mâna voastră. Hai să mai mergem o dată cu Iliescu, el puţin nu este bezmetic”. Deşa eram lucram, începusem să cunosc o structură, aveam colegi care erau mai în vârstă, participam la diferite discuţii, iar radicalismul meu dădea semne de slăbiciune. Şi aveau dreptate. CDR-ul fusese o deziluzie.

            Numai că patridul-stat trebuia să dispară. Fără perspectivă, fără viitor, am ales altceva în 2004.

            Timpul a trecut. Se părea că drumul este bun. Aderare, perspectivă euro, creşteri salariale, ne puteam permite o planificare de plecare în străinătate, dacă nu chiar o plecare. Se părea că generaţia mea, fără a suferi extrem de mult, putea trăi decent. Criza şi urmările ei ne-au trezit la realitate.

            Anul acesta am stat o noapte într-un cămin strudenţesc. Şi am încercat să discut cu cei din cameră. Pe lângă evidenta distanţă, parte sunt născuţi cu puţin înainte parte după regimul comunist, am încercat să port o discuţie despre politică, despre economie, istorie, religie. Totul a fost un monolog. Dacă noi în studenţie strângeam bani şi cumpăram două sticle de vodcă „Raluca”, două, trei pachete de Carpaţi, iar eu Bucegi, n-am suportat niciodată carpaţiul, şi pierdeam o noapte discutând despre religie – creştinism gnostic, monofizism, „filioque”, politică – eu eram adeptul social democraţiei, un prieten pedala pe neimixtinuea statului în economie, filosofie politică – comunismul şi fascismul sunt ramuri ale aceleiaşi filosofii, marxismul?, istorie – sunt goţii urmaşii geţilor?, etc., etc., cei din cameră pe de-o parte spuneau că au auzit despre criza din Grecia, dar nu înţelegeau prea multe, nu ştiau nimic despre religie, filosofie, iar istoria li se părea mare plictiseală. În schimb vorbeau constatnt despre un ou. Vroiau să facă un ou? Părea că sunt într-un banc prost. „Ce ou vreţi să faceţi, mă, aţi înnebunit.?” Au râs ca despre un om de pe altă planetă. „World of Warcraft”, mi-au spus ei. WOW. Şi m-am băgat la culcare.

            Şi în timp ce puneam pe hârtie răspunsurile, am înţeles. Nu pe mine mă întrebau. Eu nu mai pot pleca, nu mă pot opune, nu pot avea idei revoluţionare. Am familie, copil, credit.

            Dar ei? Au 20 de ani. Nu au inhibiţii, au sângele cald. Dacă într-o zi uită de wow şi îşi pun întrebări? Şi găsesc răspunsuri? Ei sunt prima generaţie care nu au trăit nici o zi în comunism. Au trăit cu calculator, media, telefoane mobile, facebook. Au prieteni din afară. Nu li se pare ceva ciudat să citească un ziar străin.

            Nu mai bine?

            Nu mai bine pleacă?

            Şi rămânem noi?