Mecanismele Unirii Principatelor
Aşa cum scriam în postarea anterioară, unul din miturile fundamentale ale Unirii Principatelor este acela că Mica unire ar fi produsul exclusiv al clasei politice româneşti din acea vreme care a reuşit prin îndrăzneală şi determinare să pună marile puteri în faţa faptului împlinit. Realitatea este cu totul diferită, însă acest mit a fost impus încă din primul moment în scopul direct de a ascunde adevăratele intenţii ale Franţei şi conducătorilor politici români din acele vremuri.
Unirea Principatelor nu era un element politic nou. Începând cu 1848 Vama de la Focşani este desfiinţată, practic existând o uniune vamală între cele două state. Chiar şi hegemonia unui singur imperiu, cel otoman, crea posibilitatea unei uniri de facto. Însă dorinţele legitime ale românilor aveau nevoie de un puternic sprijin extern. Acţiunile unioniste ale românilor se desfăşoară în principal în Franţa, creându-se astfel un curent european favorabil acestei acţiuni. Imperiul Francez, prin oamenii de cultură, dar şi acţiuni diplomatice, sprijină activ unirea, în special datorită faptului că toate persoanele care susţineau politica de unificare aparţinea din punct de vedere cultural Franţei. Toţi participaseră într-un fel sau altul la Revoluţia de la 1848 care adusese în Franţa un nou regim politic. Politicienii români sunt profund ataşaţi Franţei neexistând nici măcar o mică acţiune de îndoctrinare a acestora în scopul promovării intereselor franceze, ei crezând sincer în capacitatea Franţei de a fi singurul stat capabil să aducă transformări structurale Europei din punct de vedere politic, social şi economic. La fel a stat şi cu politicienii italieni, ei înşişi ataşaţi de ideile revoluţionare franceze, în consecinţă apărători loiali ai intereselor franceze.
Însă Franţa nu putea in mod direct să intervină în crearea unui nou stat: Totul trebuia creat sub aparenţa unei acţiuni unilaterale a politicienilor români, urmând ca Franţa să susţină diplomatic ulterior noul stat creat.
Tratatul de la Paris din 1856, rezultat al Războiului Crimeei, hotăra pentru ţările române, în principal, reforme substanţiale care aveau să hotărască viitorul celor două principate.
Franţa reuşeşte să impună în tratat ideea posibilităţii unirii celor două principate. Acest lucru este acceptat de toate statele protectoare ale Principatelor. Însă pasul de la deziderat la înfăptuirea unirii este mare şi ţine, în special, de jocurile politice şi diplomatice.
Despre viitorul principatelor române au fost chemate să se pronunţe două structuri democratice, Divanurile ad-hoc. Deşi rezoluţiile emise de acestea aveau caracter pur consultativ, în realitate cu ajutorul acestora Franţa putea pune presiune pentru acceptarea unirii.
Cu toate că dezideratul unirii principatelor este unul firesc, în Moldova exista un puternic curent antiunionist, chiar şi în rândul revoluţionarilor paşoptişti. Exista temerea că, odată realizată unirea, Iaşul, implicit clasa politică moldoveană, aveau să îşi piardă din importanţă sub presiunea zdrobitoare a Bucureştiului. Realitatea istorică ne arată că exact de ceea ce le era frică s-a înfăptuit. În doar 50 de ani Iaşul avea să dispară ca importanţă politică românească.
Cu toate acestea, cu excepţia celor care aveau interese materiale directe în păstrarea separaţiei, întreaga clasă politică era favorabilă unirii. Cu rezerve, cu probleme ce puteau fi negociate, însă tendinţa generală era pentru unificare. Despre acest lucru ştiau toate cancelariile imperiale, aşa încât diplomaţia nu putea sta cu mâinile în sân.
Franţa reuşeşte să îşi impună interesele în negocierile directe, însă la nivel local planurile sale sunt dejucate. Aşa încât, deşi este obligată să accepte soluţiile impuse de Franţa, Imperiul Austriac îşi joacă propriile sale cărţi locale. Influenţează Imperiul otoman şi impune conducătorul de facto al Moldovei – Teodor Balş, iar la moartea acestuia pe Nicolae Vogoride. Ambii antiunionişti, ambii cu interese directe – li se propune domnia Moldovei în cazul în care nu se va produce unirea.
Nicolae Vogoride falsifică în mod grosolan alegerile, înlocuind pur si simplu listele aleşilor. Scandalul este imens. Franţa, aliaţii săi Sardinia şi Piemontul, cât şi Prusia şi Rusia, din dorinţa ca areopagul european să se rupă, solicită anularea alegerilor. Imperiul Otoman refuză acest lucru, puternic susţinut de Marea Britanie şi Austria, refuză acest lucru, considerând că alegerile au fost corecte. Tensiunile cresc spre cota de avarie, totul degenerând în ruperea relaţiilor diplomatice.
Situaţia se detensionează în data de 09 august 1857 cu prilejul întâlnirii dintre Napoleon al III-lea şi Regina Victoria. Pus în faţa unei situaţii fără ieşire, Napoleon al III-lea acceptă toate condiţiile care distrugeau de facto ideea unirii principatelor: doi domni, două guverne, două parlamente. Cu siguranţa victoriei, Marea Britanie şi Austria acceptă anularea alegerilor. Numai că în termenul înţelegerii Napoleon al III-lea reuşeşte să introducă „glonţul de aur”. Nu se prevede în mod expres ca cei doi domni să fie persoane diferite.
Din acel moment toată acţiunea unionistă consta în mod explicit în găsirea unui candidat care să cuprindă ambele opţiuni, atât cele din Moldova, cât şi cele din Valahia. Iniţial se alegea domnul din Moldova, aşa încât trebuia găsit un candidat îndeajuns de dezirabil şi pentru partea valahă.
Alegerea a fost deosebit de grea, mai ales că partea valahă trebuia, sub orice formă, să accepte un domn moldovean. In cazul în care Adunarea ad-hoc ar fi ales un candidat valah, întreg edificiul creat de către diplomaţia franceză ar fi fost dezvăluit.
După îndelungi negocieri se stabileşte unicul candidat în persoana lui Alexandru Ioan Cuza. Ales domn în ambele ţări române, se creează astfel o uniune personală ce va produce, încă o dată, o criză europeană pe care, de data aceasta, o va dezamorsa diplomaţia franceză.
Astfel se realizează, sub directa coordonare a Franţei, primul pas spre unirea Principatelor române.
Unirea Principatelor nu era un element politic nou. Începând cu 1848 Vama de la Focşani este desfiinţată, practic existând o uniune vamală între cele două state. Chiar şi hegemonia unui singur imperiu, cel otoman, crea posibilitatea unei uniri de facto. Însă dorinţele legitime ale românilor aveau nevoie de un puternic sprijin extern. Acţiunile unioniste ale românilor se desfăşoară în principal în Franţa, creându-se astfel un curent european favorabil acestei acţiuni. Imperiul Francez, prin oamenii de cultură, dar şi acţiuni diplomatice, sprijină activ unirea, în special datorită faptului că toate persoanele care susţineau politica de unificare aparţinea din punct de vedere cultural Franţei. Toţi participaseră într-un fel sau altul la Revoluţia de la 1848 care adusese în Franţa un nou regim politic. Politicienii români sunt profund ataşaţi Franţei neexistând nici măcar o mică acţiune de îndoctrinare a acestora în scopul promovării intereselor franceze, ei crezând sincer în capacitatea Franţei de a fi singurul stat capabil să aducă transformări structurale Europei din punct de vedere politic, social şi economic. La fel a stat şi cu politicienii italieni, ei înşişi ataşaţi de ideile revoluţionare franceze, în consecinţă apărători loiali ai intereselor franceze.
Însă Franţa nu putea in mod direct să intervină în crearea unui nou stat: Totul trebuia creat sub aparenţa unei acţiuni unilaterale a politicienilor români, urmând ca Franţa să susţină diplomatic ulterior noul stat creat.
Tratatul de la Paris din 1856, rezultat al Războiului Crimeei, hotăra pentru ţările române, în principal, reforme substanţiale care aveau să hotărască viitorul celor două principate.
Franţa reuşeşte să impună în tratat ideea posibilităţii unirii celor două principate. Acest lucru este acceptat de toate statele protectoare ale Principatelor. Însă pasul de la deziderat la înfăptuirea unirii este mare şi ţine, în special, de jocurile politice şi diplomatice.
Despre viitorul principatelor române au fost chemate să se pronunţe două structuri democratice, Divanurile ad-hoc. Deşi rezoluţiile emise de acestea aveau caracter pur consultativ, în realitate cu ajutorul acestora Franţa putea pune presiune pentru acceptarea unirii.
Cu toate că dezideratul unirii principatelor este unul firesc, în Moldova exista un puternic curent antiunionist, chiar şi în rândul revoluţionarilor paşoptişti. Exista temerea că, odată realizată unirea, Iaşul, implicit clasa politică moldoveană, aveau să îşi piardă din importanţă sub presiunea zdrobitoare a Bucureştiului. Realitatea istorică ne arată că exact de ceea ce le era frică s-a înfăptuit. În doar 50 de ani Iaşul avea să dispară ca importanţă politică românească.
Cu toate acestea, cu excepţia celor care aveau interese materiale directe în păstrarea separaţiei, întreaga clasă politică era favorabilă unirii. Cu rezerve, cu probleme ce puteau fi negociate, însă tendinţa generală era pentru unificare. Despre acest lucru ştiau toate cancelariile imperiale, aşa încât diplomaţia nu putea sta cu mâinile în sân.
Franţa reuşeşte să îşi impună interesele în negocierile directe, însă la nivel local planurile sale sunt dejucate. Aşa încât, deşi este obligată să accepte soluţiile impuse de Franţa, Imperiul Austriac îşi joacă propriile sale cărţi locale. Influenţează Imperiul otoman şi impune conducătorul de facto al Moldovei – Teodor Balş, iar la moartea acestuia pe Nicolae Vogoride. Ambii antiunionişti, ambii cu interese directe – li se propune domnia Moldovei în cazul în care nu se va produce unirea.
Nicolae Vogoride falsifică în mod grosolan alegerile, înlocuind pur si simplu listele aleşilor. Scandalul este imens. Franţa, aliaţii săi Sardinia şi Piemontul, cât şi Prusia şi Rusia, din dorinţa ca areopagul european să se rupă, solicită anularea alegerilor. Imperiul Otoman refuză acest lucru, puternic susţinut de Marea Britanie şi Austria, refuză acest lucru, considerând că alegerile au fost corecte. Tensiunile cresc spre cota de avarie, totul degenerând în ruperea relaţiilor diplomatice.
Situaţia se detensionează în data de 09 august 1857 cu prilejul întâlnirii dintre Napoleon al III-lea şi Regina Victoria. Pus în faţa unei situaţii fără ieşire, Napoleon al III-lea acceptă toate condiţiile care distrugeau de facto ideea unirii principatelor: doi domni, două guverne, două parlamente. Cu siguranţa victoriei, Marea Britanie şi Austria acceptă anularea alegerilor. Numai că în termenul înţelegerii Napoleon al III-lea reuşeşte să introducă „glonţul de aur”. Nu se prevede în mod expres ca cei doi domni să fie persoane diferite.
Din acel moment toată acţiunea unionistă consta în mod explicit în găsirea unui candidat care să cuprindă ambele opţiuni, atât cele din Moldova, cât şi cele din Valahia. Iniţial se alegea domnul din Moldova, aşa încât trebuia găsit un candidat îndeajuns de dezirabil şi pentru partea valahă.
Alegerea a fost deosebit de grea, mai ales că partea valahă trebuia, sub orice formă, să accepte un domn moldovean. In cazul în care Adunarea ad-hoc ar fi ales un candidat valah, întreg edificiul creat de către diplomaţia franceză ar fi fost dezvăluit.
După îndelungi negocieri se stabileşte unicul candidat în persoana lui Alexandru Ioan Cuza. Ales domn în ambele ţări române, se creează astfel o uniune personală ce va produce, încă o dată, o criză europeană pe care, de data aceasta, o va dezamorsa diplomaţia franceză.
Astfel se realizează, sub directa coordonare a Franţei, primul pas spre unirea Principatelor române.
Comentarii