vineri, 10 decembrie 2010

Războiul Crimeei


            În anul 1852 pe Pământul Sfânt, la Ierusalim, avea să se nască un incident internaţional, de mare amploare, care avea să reprezinte momentul naşterii statului român în forma pe care o cunoaştem în acest moment, cu toate evoluţiile ulterioare. Este vorba despre incidentul celebrării liturghiei la altarul mormântului Fecioarei Maria.
            Dacă acesta a fost pretextul, de data aceasta unul religios, istoria consemnând numeroase pretexte pentru declanşarea unor conflagraţii, unele străvezii, situaţia politică internaţională ducea nemijlocit spre un conflict armat. Din nefericire, divergenţele între marile puteri, atât teritoriale, în ultimul timp în special pecuniare, se rezolvau numai pe cale armatelor. Paradoxal însă, în epocă războiul nu reprezenta acel moment nefericit al perioadei umanităţii, elementul cel mai distructiv al rasei umane, ci un moment de glorificare a omului şi civilizaţiei, un moment în care persoane, poate obscure, poate nu, reuşeau să intre în analele unei ţări. Dacă numeroşi oameni de ştiinţă care au revoluţionat umanitatea, poate nu Einstein, sunt comple necunoscuţi marei mase de oameni, atacul cavalerie uşoare britanice din timpul Războiului Crimeei este de neuitat, deşi a fost un eşec complet, lăsând pe câmpul de luptă floarea tinerimii britanice.
            Elementul duistructiv în acest război îl reprezintă Imperiul Ţarist. Încrezător în steaua sa de dominaţie a Europei, Imperiul Rus îşi continuă tendinţele de atingere a ţelului primordial: Bosforul şi Dardanelele. Pentru atingerea scopului, trebuiau ocupate Principatele Române. Acest lucru fusese înfăptuit în perioada 1828 – 1834, perioadă în acre se adoptă în principatele române Regulamentul Organic, primul document cvasiconstituţional şi cvasinaţional românesc. Având în vedere că este practiv acelaşi pentru ambele principate române. Însă lucrarea începută şi rămasă neterminată cu 19 ani în urmă trebuia finalizată. Folosindu-se, în principal, de problema locurilor sfinte - sultanul Abdul Medjid, nerecunoscând un tratat secret cu Imperiul Ţarist, acordă drepturile asupra mormântului Fecioarei Maria catolicilor reprezentaţi direct de Napoleon al III-lea - ţarul Nicolae I ocupă în mod direct Moldova şi Valahia, parte ca răspuns la “trădarea” otomană, parte ca hotărâre a sa de putere determinantă cel puţin în zonă.
            Dacă în 1848 Imperiul Rus reuşise să salveze Europa de focul revoluţionar, situaţia internaţională se schimbase.
            Marea Britanie reuşise să ocupe în mare parte India şi Afganistanul. Alături de acestea ei aveau influenţe hotărâtoare în Egipt, celelalte ţări arabe, coasta arabică a Africii, practic în toată zona Mediteranei. Aşa încât nu dorea, sub nici o formă, o influenţă puternică a Rusiei atât de aproape de strâmtori.
            Franţa avea în fruntea sa un personaj extrem. Napoleon al III-lea, pe lângă faptul că nu se ridica la nivelul unchiului său, avea şi o dorinţă crescândă de faima şi onoare militară. Aşa încât pentru el transformarea probemei Sfântului Mormânt într-o problemă fundamentală a Franţei era extrem de uşor. Mândria înnăscută a francezilor, apărători ai catolicismului, făcea ca aceştia să accepte un război deschis cu Rusia.
            Imperiul Austriac avea prorpiile interese la Dunăre. Pentru Austrieci atingerea Deltei Dunării şi, implicit a ţărmului Mării Negre, era la fel un ţel politic important. Cu o Rusie stăpânitoare peste Principatele Române, ţelul se sfărâma definitiv.
            Pus în faţa unei astfel de provocări, deosebit de dificile, Nicolae I cedează. Ca semn de bunovoinţă, părăseştze Principatele Române. Sultanul, pe de altă parte, simte momentul favorabil şi îşi joacă cartea. Solicită în mod expres ca Imperul Rus să piardă dreptul de protector al populaţiilor ortodoxe, practic dretul de a interveni în Imperul otoman, pierderea protecţiei asupra Principatelor Române şi revizuirea Convenţiei Strâmtorilor. Urmăreşte ca Nicolae I să nu accepte acest nou tratat, de neîngăduit pentru ruşi, cu scopul precis al declanşării unei conflagraţii.
            Inevitabilul se produce. Când diplomaţii tac, vorbesc generalii.
            Războiul a durat doi ani, între 1854 şi 1856. Rusia pierde categoric războiul. Dacă pentru Imperiul Rus a fost o etapă de istorie, iar pentru Imperiul otoman un nou răgaz în evitarea dezintegrării, pentru naţiunea română a reprezentat posibilitatea concretă de trecere în rândul statelor civilizate.
Trimiteţi un comentariu