Despre nationalism

Doctrina nationalista a aparut la inceputul sec XIX, asa cum era de asteptat in plina filozofie germanica. Cautatori ferventi ai unui drum echitabil in viata, filosofii germani au statuat nationalismul. Ideea de baza este apartenenta la un popor, apararea acestuia si a propriilor idealuri. Dezvoltat in toata Europa, englezii avand medievalul „my country, right or wrong”, iar americanii „our way of life”, nationalismul a aparut si explodat in imperiile multinationale si in multiplele state germane. Nascut ca un deziderat suprem, necesar si firesc, se transforma dupa Primul razboi mondial in cea mai urata forma de societate, societatea nationalista.

            Confiscat de politica, principiul nationalismului sufera o transformare evidenta, pierzand exact esenta lui. Devine o haina urata si neagra a fanaticilor, descoperindu-si latura negativa : xenofobia, ura rasiala, sovinismul. Preia armele normale si le transforma in stilet care strapunge sufletul poporului : binele natiunii se transforma in izolare, atacuri asupra altor popare, state, dusmanii natiunii devin toti cei care sunt de alta conceptie asupra vietii. Urmarea directa este transformarea a jumatate din Europa in state intunecate, care nu doresc decat razboi si razbunare. Al doilea razboi mondial este cea mai vie marturie.

            Aceasta latura intunecata a dus la transformarea ideii de nationalism. Definita acestuia din acest moment este : „ Politica si ideologie care urmaresc intretinerea izolarii si atatarea urii de rasa. Tendinta de a aprecia exclusiv si exagerat tot ce apartine propriei natiuni. Marele dicționar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000”.

            Si in Romania nationalismul a avut o asemenea transformare. De la idealurile pasoptistilor de unire, ale transilvanenilor din Partidul National Roman, s-a trecut prin legionarism, un nationalism profund mistic, spre nationalismul comunist.

            „Din greseli se invata” este un vechi proverb. Din nefericire, aceasta poveste frumoasa, plina de invataturi, care ne arata unde si de ce s-a gresit, cine suntem si ce am facut in viata noi ca popor, istoria, a fost rescrisa de nenumarate ori pentru a se alimenta diferite tendinte politice. Asa incat faptele, denaturate de altfel, personajele importante ale istoriei si experienta lor, au fost modificate, reusind in final sa nu mai stim cine sunte, de unde veni, pierzand busola.

            Ultima forma de nationalism sforaitor in Romania, din fericire propagata intr-un nivel mic, este pelasgismul – teoria existentei unei populatii antice, pelasgii, din care se trag toate popoarele europene, cu o limba care a stat la baza tuturor limbilor europene, noi fiind tramosii lumii.

            Aceasta forma de nationalism istoric, respinsa categoric de toate cercurile stiintifice, dublata de inchistarea in traditionalismul istoric, creeaza situatia in care dovezi evidente ale istoriei romanesti – placutele de la Tartaria, statalitatea ante si post romana, evidenta existenta a unui singur popor trac, Regatul Asanestilor, sa fie tratate ca subsol, elemente neconcludente si nedovedite stiintific.