Prezentare a diferitelor forme statale tracice. Asemănări şi deosebiri.

 Tracii nu au format niciodată un popor. Cu atât mai puţin un stat. Însă, fiind înrudiţi în mod direct, au avut aceleaşi caracteristici constitutive în decursul multor sute, poate mii de ani. Asemănările sunt multiple şi în toate aspectele constitutive, diferenţierile apărând în decursul dezvoltării lor. În mod direct deosebirile au apărut prin dezvoltarea diferită în decursul istoriei a diferitelor societăţi tracice. Dezvoltarea societăţii tracice s-a produs diferit în special datorită teritoriului imens ocupat.

Ramurile tracilor sunt prezentate ca fiind popoare diferite în special datorită diferenţelor existente între acestea. Asemănările sunt multiple, însă transformările ulterioare creează exact impresia mai multor popoare, subiecte de discuţii şi dispută aprigă.

Asemănările

Din punct de vedere social, putem prezenta o societate poligamă, structurată pe familii mari, înrudite, ce constituie un trib de mici, ulterior de mari dimensiuni. Conducerea aparţinea bărbaţilor în vârstă, apţi militar şi social, ce constituie un aşa numit Sfat al bătrânilor. Dintre ei se alegea un conducător, de regulă cel mai vrednic militar. Caracteristica principală este dorinţa de independenţă. Triburile nu se supun altor triburi decât prin forţa armelor, însă pentru scurt timp. De cele mai multe ori aceste cuceriri sunt temporare, cel mult de două generaţii. Ulterior toate aceste uniuni de triburi se despart, tot prin forţa armelor, în momentul în care puterea centralizată.

Din punct de vedere religios, tracii sunt politeişti. Ei sunt exportatorii zeităţilor greceşti şi, ulterior, romane. Vorbim aici despre Apollo Hiperboreanul, Bendis/Artemis/Diana – zeitatea pădurilor, Ares/Marte – zeul războiului, Dionissos/Bachus, dublat de Orfeu, de data aceasta prinţ muritor, Silvanus, zeul semănătorilor, iar Gebeleizis/Zebeleizis/Zelburdos este zeul tunetului, zeul suprem, precum Zeus/Jupiter în mitologiile greacă/romană. Însă toate aceste zeităţi au nume date de greci/romani, numele originale necunoscându-se. Sunt importante caracteristicile fiecărei zeităţi, prezente în religia tuturor popoarelor tracice.

Lingvistic existenţa unui singur popor este dată de baza lexicală comună, diferitele dialecte fiind de înţeles datorită influenţelor locale şi arealului imens

Din punct de vedere al diferenţelor, acestea sunt şi cele care diferenţiază ramurile tracilor.

1. Ramura nord dunăreană este reprezentată de geţi/daci. Transformările structurale care îi diferă de ceilalţi traci sunt date de spiritualitatea înaltă a acestora. Sunt primul popor din istorie care adoptă o religie monoteistă, într-o perioadă în care politeismul era regula. Zamolxe şi religia zamolxiană transformă definitiv societatea geţilor/dacilor. Societatea devine monogamă, păstrându-se în continuare forma de conducere. Însă Marele preot şi sacerdoţii lui Zamolxe capătă o putere sporită. Forma de conducere devine teocratică, religia zamolxiană fiind fundamentală în conducerea socială. Prima formă statală a tracilor nord dunăreni este cea a lui Burebista, o confederaţie între diferitele triburi tracice, asociate şi cu alte popoare. Unificarea se face în mod concret prin forţa armelor, în special în urma înfrângerii celţilor, însă caracteristica religioasă a noului stat nu poate fi pusă la îndoială.

Cu toate nivelările sociale, politice şi administrative capabile să creeze un popor şi un stat unificat, dorinţa supremă de independenţă a diferitelor triburi duce la uciderea lui Burebista şi, implicit la distrugerea singurului stat tracic capabil să se opună tăvălugului roman.

2. Ramura sud dunăreană a tracilor. Este singura ramură acceptată ca fiind tracă. Este ramura care păstrează în structura ei elementele primordiale. Vorbim aici despre poligamie, politeism şi o importantă capacitate de respingere a unirii triburilor. Independenţa accentuată a acestora a dus finalmente la folosirea lor de către Republica Romană în acţiunile sale de cucerire. Având adânci răni provocate de diferitele războaie locale, au fost aliaţi şi, ulterior, regate clientelare, participând în mod activ în luptele de cucerire a Balcanilor.

3. Ramura pseudotracilor. Este ramura acelor popoare care nu sunt considerate ca fiind trace, nici măcar la nivelul geţilor/dacilor – popoare înrudite. Sunt considerate popoare diferite, social, religios, lingvistic şi istoric. Cu toate acestea, asemănările sunt atât de mari, încât pot fi considerate tracice. Aceste popoare pseudotrace sunt:

              a. Macedonenii. Despre apartenenţa acestora la poporul trac am scris aici si  aici

b. Zona strâmtorilor. Poporul troian nu este grec. Războaiele troiane au avut loc în perioada de apariţie a aheilor şi ultimilor greci în zona grecilor de azi. Date certe despre apartenenţa acestora la un popor nu există. Se presupune că Dardanus, fondatorul legendar al Troiei, este din Attica, însă Homer consideră că troienii nu sunt greci. Pe de altă parte, romanii consideră la rândul lor că troienii sunt veniţi din zona italică. Această încercare de stabilire a paternităţii, în funcţie de interesele câştigătorilor, este prezentă şi în acest moment.

Cert este că Troia a fost cucerită în jurul anilor 1100 îHr., perioada apariţiei „oamenilor mării”, ultimii greci care au colonizat Grecia şi a modificat definitiv societatea grecească. Stăpânitori ai zonei de nord-vest a Asiei Mici, dispariţia troienilor dă posibilitatea grecilor să colonizeze întreaga coastă a Asiei Mici, transformând-o în zonă grecească. Mitul lui Paris şi Elena este foarte frumos, însă acţiunile micenienilor, ajutaţi de aheeni, sunt în mod direct de cucerire şi colonizare. Este perioada efervescenţei greceşti care modelează zona.

Mai mult decât atât, în acest moment, cu toată colonizarea turcească şi grecească, trăiesc şi aromâni, exact în posibila zonă de deplasare a tracilor peste strâmtori.

În plus, se află în vecinătatea hittiţilor, o altă ramură a pseudotracilor. Se consideră că aceştia au trecut strâmtorile, lăsând în mod evident în urma lor populaţie.

c. Hittiţii. Cea dea treia categorie a pseudotracilor. Istoria hittiţilor este cunoscută. Clasată pe trei perioade, Vechiul Regat, aproximativ 1750 – 1500 îHr, Regatul Hittit, aproximativ 1500 – 1430 îHr şi Imperiul Hittit, 1430 – 1180 îHr., hittiţii reuşesc să cucerească întreaga peninsulă Anatoliană, cucerind şi zona Siriei şi Libanului. Intră în contact cu egiptenii, fiind menţionaţi şi în Biblie.

Deşi au creat un stat individual, apartenenţa lor la poporul trac poate fi dată de trei elemente:

-               apariţia în zonă. Consideraţi un popor din nordul Mării Negre, se consideră iniţial că deplasarea lor în Anatolia s-a produs prin Caucaz, zona cea mai scurtă. Ulterior se demonstrează că mult mai sigur hittiţii au venit prin Peninsula Balcanică, au traversat strâmtorile şi s-au aşezat în zona Munţilor Anatoliei. În aceste condiţii se consideră, din ce în ce mai accentuat, ca fiind un popor coborâtor din zona de stepă, posibil din imediata vecinătate a Nistrului. Însuşi termenul de het/hit, numele poporului, este considerat ca extrem de apropiat de numele de get.

-               Limba hittiţilor  este extrem de greu de clasificat. Considerată de toţi lingviştii ca fiind indo-europeană, există destui care consideră că este doar înrudită cu limba indo-europeană. În mod direct nici hittiţii înşişi nu consideră că vorbesc o limbă aparte, ci „limba nesli”. Finalmente. toate încercările de clasificare sunt sortite eşecului, aşa încât este clasificată ca o limbă anatoliană, alături de celelalte limbi care nu sunt decât limbile rezultate ca urmare a distrugerii Imperiului Hittit.

Pe de altă parte, cercetătorii Vladimir Gheorghiev şi S. Bugge  consideră că limba hittiţilor are cel puţin afinităţi cu limba tracică.

Nici o limbă nu este de neclasificat. Aşa încât este logic a considera o limbă ca făcând parte dintr-o familie cu care are cel puţin afinităţi, decât ca fiind singulară.

-               Aspect. La momentul contactului cu hittiţii, egiptenii îi descriu ca un popor înalt, blond/roşcat. Este o descriere amănunţită deoarece se deosebeau complet de popoarele semitice, persane sau egiptene.

Imperiul Hittit dispare odată cu apariţia „oamenilor mării”. În aceeaşi perioadă în care are loc căderea Troiei, hittiţii sunt la rândul lor supuşi unor presiuni extreme din partea grecilor. După numeroase lupte, în cele din urmă regele vasal al Imperiului, Medduwata, trădează interesele hittite, în jurul anului 900 îHr căzând şi capitala Imperiului, Hattuşa.

Căderea Imperiului Hittit nu duce la dispariţia poporului, ci la apariţia unor noi state şi noi popoare: frigienii cu al lor rege Midas, cuceriţi în sec VII îHr., de cimerieni, lydienii care îşi spuneau sfarzi, numiţi iniţial de greci meiones, prezenţi inclusiv în Biblie, filistinii, popor menţionat în Biblie ca idolatru, poligam şi „băutor de vin”, iar în zona de nord-vest sunt menţionaţi, surprinzător poate, tracii ca urmaşi ai hittiţilor.