Moştenirea pelasgilor. De la Makedonia la Megalia Vlahia. Partea a doua.

               Anul 602 dHr. Reprezintă momentul de cotitură în istoriografia acestei părţi a Europei. Decizia generalului Flavius Focas de a pleca în fruntea trupelor conduse de el din regiunea Sirmium pentru ocuparea tronului imperial de la Constantinopole dă posibilitatea slavilor de a trece Dunărea la sud şi de a şe aşeza în zona Balcanilor. Imperiul Roman dispare, el transformându-se în Imperiul Bizantin grecesc. În doar câţiva ani, latinii, conducătorii imperiului, îşi pierd influenţa darorită pierderii legiunilor de la Sirmium. Limba latină este înlocuită cu limba grecească, iar latinii conducători sunt înlocuiţi cu grecii.

            Această rupere în structura imperiului duce la cimentarea unei conştiinţe pseudonaţionale, în special din partea grecilor. Ceilalţi primesc o identitate proprie, periorativă, de „păstori”, persoane de categorie inferioară, redeşteptându-se ideea de barbari, denumiţi acum vlahi.

            Uluitoarea xenofobie greacă îi fac pe aceştia să elimine din rândul păturilor conducătoare toate elementele negreceşti, astfel încât vlahii sunt împinşi la marginea împărăţiei, în zonele natale, denumind zona Megali Vlahia.

            Megali Vlahia nu a fost niciodată un stat indpendent. Nici măcar nu s-a încercat din partea vlahilor ruperea de imperiu, chiar dacă erau supuşi ai grecilor. Apartenenţa la imperiu timp de aproape 800 de ani nu a făcut să nu existe nici măcar o secundă tendinţa de rupere de imperiu în momentul în care au pierdut puterea politică. Au preferat să îşi păstreze vastele autonomii, trăind în continuare conform propriilor structuri sociale, fără a deveni însă politice.

            Şi totuşi ...

            În anul 1066 dHr., sub comanda lui Niculiţă şi Berivoi, în Megali Vlahia apare flacăra unei răscoale, apărută datorită creşterii excesive a taxelor. O revoltă similară Asăneştilor, care a avut succesul scontat. Vlahii înving trupele bizantine, restabilindu-se privilegiile. Megali Vlahia redevine autonomă. Mai mult decât atât, sub influenţa Imperiul vlah creat de Ioan Asan, secolele XII-XIII, Megali Vlahia devine aproape independentă, cu capitala la Tessalonic – Salonicul grecesc, Săruna valahă. Megali Vlahia astfel consolidată este aşezată exact pe fostul teritoriu al Makedoniei: zona Salonicului, Munţii Pindului, Munţii Olimp, în nordul Epirului, continuând spre sudul Macedoniei actuale – Pelagonia şi Paionia, zona de legătură cu Imperiul Asăneştilor. 

            Se consideră trăitorii din zonă vlahi?

            Termenul de vlah nu aparţine sub nici o formă populaţiei trăitoare. Este un nume generic acordat întregii populaţii latine, din sudul Ucrainei până în nordul Greciei, de la Marea Neagră şi Nistru până în Ungaria şi Slovenia în principal de către greci, apoi folosit de către toate populaţiile din jur. Nu este numele purtat de către popor. Marea majoritate se numesc români, cu conotaţiile specifice. Pentru ei apartenenţa la imperiu şi apartenenţa la un singur popor este mult mai importantă decât numele primit de alte popoare. În zona Megali Vlahiei polulaţia îşi spune diferit – grămuşteni, pindeni sau fărşeroţi. Primele două grupuri se numesc şi armâni, fărşeroţii rămâni. Cu toţii însă îşi spun machedoni/machidoni. Sunt un popor mândru, cu reguli stricte, cod al onoarei bine articulat, limbă şi civilizaţie proprie. Aşezarea alături de greci i-a influenţat decisiv, atât în privinţa culturii, cât şi în privinţa limbii. Cu toate acestea, elemntele primordiale ale civilizaţiei lor, numele şi stema, „Soarele de la Vergina”, arată explicit că vlahii din megali Vlahia sunt urmaşi ai vechilor makedoni.

            Concluzionând, se poate spune că pătura conducătoare din makedonia, regii şi cei imediat sub ei, au fost grecizaţi în totalitate. Apartenenţa lor la spaţiul elenistic este fără tăgadă, datorată în principal dorinţei lor de a face parte dintr-o civilizaţie avansată. În acelaşi timp, marea masă a populaţiei nu este ataşată atât de puternic de elenism, lucru observat de faptul că renunţă cu uşurinţă la cultura elenistică după înfiinţarea provinviei romane Macedonia, preluând în mod direct limba şi cultura latină. Cu toate acestea, modul de viaţă, structura socială rămân cele vechi, în special datorită toleranţei romanilor faţă de populaţiile supuse. În timp ce se cristalizează aparteneţa la imperiu, lucru accentuat de pătrunderea slavilor la sud de Dunăre, are loc dispariţia Imperiului roman şi apariţie Imperiului bantin, grec.

            Dispariţia anticului popor makedonean este imposibilă, iar asimilarea lor de către populaţia grecească este infirmată de existenţa armânilor/rămânilor exact pe fostrul teritoriu al Regatului Makedonia. Aşa încât, pe linie directă, populaţia machedonilor, odinioară mahjoritari în zonă, minoritari în acest moment, este urmaşa populaţiei vechilor makedoneni. Ei sunt urmaşii lui Alexandru cel Mare.

            Şi dacă din punct de vedere teritorial şi politic poporul român nu poate emite pretenţii, din punct de vedere cultural şi istoric moştenirea Regatului Makedonia ne aparţine.