Thracia. Idei de început.

             De la început trebuie remarcat faptul că poporul trac a fost şi, din nefericire, este supus unor puternice ambiguităţi istorice. Încă de la momentul cercetării istorice aprofundate, amprenta politicului a apăsat fatalmente şi asupra tracilor. Aşa încât în acest moment este necesară o nouă configurare a istoriei cu privire trecutul şi faptele acestora.

            Înainte de a începe să prezint câteva idei despre Thracia, anunţ câteva puncte despre rândurile ce urmează.

            Primo – Nu sunt, nu anunţ şi nu cer să fiu considerat un istoric. Rândurile de faţă sunt scrise de o persoană pasionată şi atât a istoriei.

            Secundo – Lucrarea de faţă nu este o lucrare ştiinţifică, nu poate fi folosită ca sursă în alte lucrări. Este pur şi simplu o lucrare profană, opinia unei persoane care însă poate fi folosită ca punct de plecare într-o eventuală discuţie.

            Terto – Lucrarea s-a născut din dorinţa de a prezenta anumite puncte de vedere personale referitoare la Thracia şi traci, născute ca urmare a diferitelor lecturi. Aşa încât nu pot prezenta surse, multe dintre ele nefiind la rândul lor lucrări ştiinţifice. Însă în elaborarea lucrării am folosit cele două elemente considerate de mine fundamentale:

-          Logica şi argumentele de interpretare din ştiinţele juridice;

-          Regula bunului simţ. Nu poate fi acceptată sub nici o formă o idee dacă nu este de bun simţ. Nu poţi considera că o faptă există dacă este de bun simţ să crezi că nu există. Regula derivă din activitatea depusă de Ion Creangă la crearea Abecedarului. Orice cuvânt, frazare a fost supusă unei incantaţii nesfârşite, fiind acceptate doar acelea care erau plăcute auzului, era de bun simţ să le accepţi.

Trecând în structura lucrării, ea va fi formată din trei părţi:

I.                   Tezism şi realitate în istoria tracilor.

II.                Prezentare a diferitelor forme statale tracice.

III.             Concluzii sau recuperarea tracilor.

I.                   Tezism şi realitate în istoria tracilor.

Discutam deunăzi despre ştiinţă în general cu un bun amic. Absolvent al Politehnicii – Automatică,

este un înverşunat adversar al tuturor bloggerilor care scriu anapoda despre istorie. Din curtoazie nu mă includea şi pe mine în categoria acestora, cu toate că mă acuza deschis despre defăimarea lui Mihai Viteazul sau despre Unirea Mică – „da’ cu Mihai ce ai avut, mă?”. Toate încercările mele de apărare, inclusiv tema „internetul liber”, s-au lovit de un zid de negare. După îndelungi discuţii, am reuşit să cădem de acord asupra următoarelor idei.

            Ştiinţa nu poate fi apanajul exclusiv al ştiinţei exacte. Folosirea tezistă a axiomelor nu poate fi acceptată sub nici o formă. Dacă matematica şi axiomele sale sunt neschimbate de milenii, asta nu înseamnă că ele nu pot suferi modificări. Este necesar o singură modificare structurală ca un întreg eşafodaj să poată cădea. Argumentul suprem adus mie de amic, acela că ştiinţele juridice operează cu aceleaşi principii de drept de milenii nu poate sta în picioare. Regula de drept se bazează pe regula moralei unei societăţi. Dacă principiul în sine poate sta în picioare, aplicarea lui asupra diferitelor norme este diferită. Cel mai bun exemplu este tratamentul legal aplicat homosexualităţii. Acceptat, respins şi condamnat, din nou acceptat de sistemul judiciar, totul în funcţie de schimbarea normelor morale.

            Să trecem strada şi să aplicăm o altă teză fundamentală. Pământul. Atât astronomii antici, atât de folosiţi în scolastica evului mediu, cât şi Biserica Creştină, au considerat că Pământul se găseşte în centrul universului şi totul se învârte în jurul nostru. Pentru „erezia” de a aşeza Pământul la locul său a murit ars pe rug Giordano Bruno. Teoria sa părea atât de neverosimilă, nefirească şi neştiinţifică încât nu putea avea decât sorginte diavolească. Toţi savanţii timpului şi fără excepţie au respins teza. Cei câţiva temerari au suferit aspre pedepse, inclusiv aceea de a nega propria gândire şi, implicit, fiinţă.

            Din nefericire de păcatul respingerii axiomatice a tezelor noi nu suferă Biserica Creştină, considerată pe nedrept autoarea morală a uciderii lui Giordano Bruno, cât şi autoarea morală a înfrânării dezvoltării ştiinţifice medievale, ci însuşi corpul academic ce nu putea accepta că anumite idei şi teze atent verificate, şi nu numai o dată, sunt eronate, iar cele contrare sunt valabile.

            Omul prin definiţie este conservator. Viaţa lor se bazează exclusiv pe suma de cunoştinţe acumulate de întreaga generaţie anterioară lui. O concepţie nouă nu poate fi acceptată plenar deoarece zdruncină din temelii fundamentul vieţii: anterioritatea şi toată experienţa acumulată de înaintaşi.

            Paradoxal, motorul de dezvoltare al ştiinţei este exact ştiinţa experimentală. Contestat puternic, experimentul, chiar şi cel empiric, a stat la baza elaborării a numeroase teorii şi teze care au modificat percepţia asupra fenomenelor ştiinţifice. În final, ca un perpetuum mobile universal, tezele experimentale, iniţial contestate, au fost acceptate ca şi axiome şi constituie în acest moment elemente de frânare inerentă a ştiinţelor.

            În cele din urmă experimentul ştiinţific este acceptat ca parte componentă a ştiinţei. CERN organizează cel mai mare experiment ştiinţific la graniţa dintre Elveţia şi Franţa, încercându-se descoperirea Bosonului Higgins. Aşa încât se poate spune că în ştiinţă totul este acceptat, atâta timp cât se respectă elementele constitutive ale unei cercetări ştiinţifice.

            Pe de altă parte, există pericolul real al căderii în cealaltă latură. Dacă respingerea experimentului nu este posibilă, nu este posibilă nici excluderea datelor ştiinţifice, ale axiomelor, fără nici o bază, doar folosindu-se ideea de rea voinţă a cercetătorilor ştiinţifici, prea închistaţi, prea răuvoitori în a accepta idei contrare propriilor cunoştinţe. O cercetare experimentală este obligatoriu a fi făcută în condiţiile şi elementele constitutive ale experimentului ştiinţific. Sub nici o formă nu se pleacă de a o concepţie deja formată, ulterior căutându-se cu asiduitate elemente care pot dovedi concepţia. Acest tip de cercetare este complet eronată, producând în toate cazurile rezultate eronate şi care pot crea anumite concepţii greşite. Întotdeauna cercetarea porneşte de la elemente preexistente, demonstrate ştiinţific, urmărindu-se pas cu pas dezvoltarea şi acumularea de cunoştinţe, putându-se demonstra ori valabilitatea axiomei, ori îmbunătăţirea acesteia, ori negarea axiomei şi apariţia unei alte teze.

            Cercetarea ştiinţifică a istoriei tracilor suferă, din nefericire, de exact aceste două probleme preexistente: pe de-o parte conservatorismul istoriografilor, pe de altă parte exaltarea şi lipsa de profesionalism a protocroniştilor.

            Cercetătorii ştiinţifici se bazează în principal pe scrierile anterioare. A.D. Xenopol, B.P. Haşdeu, Vasile Pârvan sau Nicolae Iorga sunt nume întratât de mari încât să nu poată fi contestate. Uită însă că A.D. Xenopol a trebuit să lupte din răsputeri cu teza roessleriană de creare a poporului român la sudul Dunării şi migrare ulterioară în nord, încât nu a putut accepta structural că poporul român s-a creat atât la nord, cât şi la sud. Apoi monumentala lucrare a lui Vasile Pârvan se numea Getica, cu cercetări arheologice exclusiv la nord de Dunăre. A considera că doar la nord de Dunăre s-a format poporul român deoarece doar despre geţi a scris Vasile Pârvan este cel puţin ambiguu. Iar Mircea Eliade spune: "Nicolae Iorga spunea că nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon : în loc să-şi ridice privirile spre Miază-noapte şi să unească toate neamurile thracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lăsat atras în orbita civilizaţiei mediteraneene şi, ajuns în culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia. Thracii care, după spusa lui Herodot, erau «cel mai numeros popor după Indieni» au pierdut, prin Alexandru, singura lor şansă de a intra în istoria universală ca factor autonom; ei au contribuit la facerea Istoriei, dar în numele altora: în numele Imperiului Roman sau al Bizanţului, prin împăraţii pe care i-au dat cu prisosinţă atât Răsăritului cât şi Apusului."

            Există posibilitatea, concretă, ca toţi aceşti mari istorici să îşi fi oprit cercetarea, din motive obiective, la un anumit punct, iar cercetare amănunţită asupra istoriei tracilor să nu fie încă definitivată, iar concluziile generale trase.

            De cealaltă parte a baricadei se găsesc protocroniştii. Ei dovedesc un nihilism ultimativ. Tot este greşit, toţi au ascuns adevărul istoric deoarece noi suntem primii, cei mai mari şi cei mai buni. Toţi au conspirat în a ne ascunde adevărul istoric deoarece altfel am fi redevenit ceea ce am fost – stăpânii lumii.

            Nimeni nu are dreptate, cu excepţia lui Densuşianu. Nu mai contează că lucrarea lui Densuşianu prezintă ca reale elemente de mitologie şi religie antică, că zeităţile greceşti sunt considerate ca trăitoare în zona carpatică. Se porneşte de la o premisă, existenţa unui popor iniţiat, ales, civilizator, vorbim despre pelasgi, care au creat întreaga civilizaţie europeană, începând cu egiptenii şi sfârşind cu romanii. Prin pelasgi românii sunt creatorii civilizaţiei europene, primii conducători ai lumii cunoscute.

            Din această bază se pleacă cu subramurile. Sunt cei care consideră primordialitatea dacilor/geţilor asupra lumii şi imposibilitatea latinizării noastre, cu vârful de lance Napoleon Săvescu –„Noi nu suntem latini”, vin apoi gothiştii, clamând existenţa unui singur popor get/got, cuceritor al Romei, alături de danişti, existenţa unui popor nordic ce a populat lumea danii(danezii)/dacii. Alături de ei se află şi ramaniştii, demonstrând un popor/stat Ramanya ce a influenţat hotărâtor şi definitiv o întreagă civilizaţiei antică, autor al Vedelor şi civilizaţiei brahmanice.

            Fără excepţie, toate aceste curente folosesc termeni greşiţi, căutând în mod direct dovezi şi motivaţii unor teze deja construite. Iar demonstaţiile acestora sunt pe cât de agresive, pe atât de puţin întemeiate ştiinţific. Este evident că opoziţia faţă de aceste teze este puternică, negându-se în totalitate şi fiind considerate doar nişte elucubaţii ale unor exaltaţi.

            Şi totuşi…

            Este necesară o nouă cercetare aprofundată a originii poporului român, căutându-se dovezi arheologice şi la sud de Dunăre. Tezismul, atât de puternic conturat în acest moment, trebuie înlăturat pentru a se putea face o cercetare serioasă, fără a se elimina nici o posibilitate istorică. Este un moment propice pentru a se înlătura ultimele elemente de zgură ale statuii maiestuoase a poporului român.