Valahia de la Basarab I la Dan I

           În anul 1310 la sud de Carpaţi apare un nou stat aflat sub suzeranitate maghiară. În fruntea acestui stat se aşează Basarab, fiul lui Thicomer.

            Despre originea lui Basarab şi crearea Valahiei am scris în alte postări: Valahia, dezvoltarea ulterioară a acestui nou stat creând premisele unei noi puteri în zonă. Câştigarea independenţei faţă de coroana maghiară purtată de Carol Robert  d’Anjou pune la sud de Carpaţi un stat puternic, militar şi economic, stăpânitor peste un drum comercial important, cu puternice relaţii cu statele din jur.

            Basarab I păstrează religia catolică, împreună cu el rămânând sau trecând la catolicism întreaga sa curte. Papa Ioan al XXII-lea îl laudă pentru zelul cu care converteşte la catolicism şi extermină pe cei “schismatici”, populaţia majoritar ortodoxă. Legătura strânsă a bisericii catolice cu dinastia basarabeană se păstrează şi sub fiul său Nicolae Alexandru. Abia Vladislav Vlaicu va trece la ortodoxie, nu înainte de a reîncepe un nou conflict cu coroana maghiară din această pricină.

            Pe lângă acestea, Basarab I întemeiează Valahia pe principiile unui stat bizantin. Aşează curtea la Câmpulung, în buza pasului Rucăr-Bran, noul drum comercial redeschis de cavalerii ioaniţi, stabilind aici atât elementele de cancelarie, cât şi cele de batere de monezi şi administraţie.

            Boierii este formată atât din persoanele nou împroprietărite din pământurile desţelenite, vechii cavaleri descălecători, cât şi din vechii juzi sau cnezi valahi stăpânitori ai pământurilor. Alături de ei sunt negustorii, însă în număr foarte mic, negustoria fiind apanajul persoanelor din alte state. Pătura de jos este formată din ţărănime, marea masă a populaţiei, principalul element de impozitare şi participare la război.

            Dregătoriile sunt cele bizantine, preluate cu fidelitate atât de la Constantinopole, cât şi din vechimea populaţiei existentă în această zonă. Principalelele dregătorii sunt preluate de către vechii juzi sau cnezi, conducerea armatei revenind direct domnului, cât şi cavalerilor cu care acesta a dus multele lupte ale vremurilor.

            Din momentul întemeierii noului stat, Basarab I a încercat să asigure o bună relaţie cu vecinii săi. Aşa încât, pe lângă relaţiile de suzeranitate cu coroana maghiară până în 1330, crează o pânză de relaţii cu ţarii din jur, astfel încât va căpăta sprijin, sau va acorda sprijin militar în funcţie de perioadă.

            Fiica lui Basarab I, Theodora, se căsătoreşte în anul 1322 cu Ivan Alexandru al Bulgariei. Ţarul bulgar este nepot pe linie maternă al lui Ioan Asan al III-lea, ultimul ţar valah al Bulgariei. În urma aceste alianţe, Basarab I îl va spijini pe Mihail al Bulgariei în 1323 în lupta cu Imperiul Bizantin, iar în 1330, puţin după victoria de la Posada, pe Ţarul Ivan Alexandru la bătălia de la Velbužd împotriva vecinilor sârbi. Din nefericire căsătoria dintre cei doi nu durează, deşi are ca rezultat Ţarul Ioan Straţimir. Fiica lui Basarab I este repudiată şi se călugăreşte sub numele de Theofana. Cu toate acestea, relaţiile de colaborare cu Ivan Alexandru rămân bune până la moarte lui Basarab I.

            Basarab I împrumută cu succes principiul salic al urmaşului la tron. Se foloseşte însă şi de un vechi procedeu al Imperiului Roman, asocierea urmaşului la tron. Astfel, pe lângă posibilitatea prinţului de a învăţa arta conducerii, dispărea astfel orice posibilitate de contestare a noului domn şi voievod de către orice persoană interesată.

            În anul 1352 prinţul asociat la domnie, Nicolae Alexandru, devide domn şi voievod în urma decesului lui Basarab Întemeietorul. Trecerea spre noua domnie se face fără probleme de ordin dinastic, atât din exteriror, cât şi din interior.

            În linii mari Nicolae Alexandru păstrează linia de conducere a tatălui său.

Diplomatic păstrează relaţiile de rudenie prin căsătorie cu vecinii săi. El este iniţial căsătorit cu Maria Lackfy, fiica unui important nobil maghiar, apoi Clara de Doboka, din cea de-a doua căsătorie rezultând două fete, Anca, căsătorită cu Ţarul Serbiei, Ștefan Uroș al V-lea, şi Ana, căsătorită cu Ţarul Bulgariei Ioan Straţimir, veri primari. Aceste relaţii matrimoniale asigură lui Nicolae Alexandru şi Valahiei o puternică reţea de alianţe militare şi/sau comerciale cu toate statele din jur, dând astfel posibilitatea atingerii ţelului principal – autocrator.

Pentru a deveni autocrator Nicolae Alexandru avea nevoie de recunoaşterea Papei. Fiind un bun şi convins catolic, începe o intensă corespondenţă cu Papa Clement al VI-lea pentru a fi recunoscut ca autocrator. Munca pe care o duce Nicolae Alexandru pentru convertirea la catolicism este extrem de intensă. “Olachi romani” din Transilvania, Valahia şi Sirmium „au și ajuns să cunoască drumul adevărului, prin înbrățișarea credinței catolice”. Cu toate acestea, năzuinţele principelul se dovedesc a fi deşarte. Titlul de autocrator nu putea corespunde dorinţelor coroanei maghiare de a preluare a Valahiei în graniţele sale. Aşa încât, după capturarea corespondenţei cu Scaunul papal, regele maghiar Ludovic I pune presiune pentru neacceptarea titlului de autocrator. Pus în faţa faptului împlinit, Nicolae Alexandru renunţă la religia catolică, solicitând împăratului bizantin şi patriarhului de la Constantinopole, Calistus I, înfiinţarea unei mitropolii. Aşa încât în mai 1359, Nicolae Alexandru este uns “mare şi singur stăpânitor” de către Mitropolitul ortodox al Ungrovlahiei Iachint. Din acest moment religia ortodoxă este statuată definitiv ca religia valahilor, iar legătura cu Constantinopolele se reia în mod organic prin subordonarea faţă de Patriarhia de la Constantinopole.

Cinci ani mai târziu trece în nefiinţă, nu înainte a a numi, conform obiceiului, asociat la tron şi urmaş pe Vladislav I Vlaicu.

 De la tatăl său Vladislav Vlaicu primeşte o serie de relaţii extrene matrimoniale de mare ajutor. Voievodul Transilvaniei este Istvan Lackfy, văr cu voievodul, ţarul Bulgariei este Ioan Alexandru, unchi, iar fiul său şi asociat la tron, Ioan Straţimir, este văr şi cumnat în acelaşi timp, iar ţarul Serbiei, Ștefan Uroș al V-lea, îi este cumnat. Cu toate acestea, trecerea la credinţa ortodoxă face să piardă principalul obstacol în faţa atacului maghiar – sprijinul papal. Având speranţele spulberate, Scaunul papal acceptă supunerea Valahiei.

Atacul se produce la un an de la înscăunare, în 1365. trupele maghiare coboară la Vidin, apărat de Ioan Straţimir, pe care îl ocupă. Apoi trec Dunărea şi înaintează din sud. Din nord se scurg trupele conduse de Istvan Lackfy, voievodul Transilvaniei. Însă victoria îi aparţine. Reuşeşte să învingă ambele coloane, redevenind o forţă militară în zonă, arbitru al diferitelor conflicte locale.

Victoria sa militară este dublată de victoriile ortodoxiei, prin reconvertirea aproape a întregii populaţii la ortodoxie şi consacrarea unui al doilea scaun mitropolitan la Severin, victoriile economice, prin baterea primelor monede ale Valahiei.

Vladislav Vlaicu nu are copii, aşa încât, potrivit tradiţiei, îl asociază la domnie pe fratele său, Radu I. Începută în 1377 domnia acestuia este relativ scurtă, de aproximativ şase ani, şi este presărată de câteva momente importante.

Primul ar fi o relativă apropiere de biserica catolică, nu datorită dorinţei de protecţie, cât a influenţei mamei vitrege, Clara. Se înfiinţează două episcopii catolice la Severin şi Argeş şi o mănăstire catolică la Târgovişte. Oscilează şi spre ortodoxie, primind moaştele sfintei muceniţe Filofteia de la sora sa, Ana de Târnovo.

Relaţiile cu maghiarii rămân încordate, încercările coroanei maghiare de reîncorporare a teritoriului rămânând dese. O expediţie în 1377 este fără sorţi de izbândă, Radu I reuşind ulterior să echipeze aproximativ 10 000 de oştaşi de cavalerie la Veneţia.

La sud de Dunăre, odată cu decesul lui Ioan Alexandru al Bulgariei, începe o luptă fratricidă intensă între Ioan Straţimir, vechiul aliat al Valahiei, şi Ioan Şişman, fratele său. Ambii sunt veri ai principelui. Amestecul în conflictul dintre cei doi, mai ales că sora sa Ana de Târnovo se baza pe ajutorul său, duce la stăpânirea efectivă a ţaratului Bulgariei o perioadă de timp, nu mare însă.

Momentul decesului său crează cea mai importantă controversă a timpului modern, deoarece prin momentul morţii şi acţiunile premergătoare se certifică dacă fiul său, Mircea cel Bătrân, ar avea sau nu drept la domnie.