Oamenii mării

              Cu aproape o mie de ani înainte de naşterea lui Iisus Hristor, orizonturile mărilor au fost întunecate de o puzderie de corăbii. Locuitorii din viitorul bazin al Antenei, precum şi cei de pe malurile Asiei Mici, hittiţii, au văzut cum din aceste corăbii coboară şiruri nesfârşite de oameni – bruneţi, cu tenul întunecat, vorbitori ai unei limbi necunoscute, răi şi neînfricaţi. Sunt „oamenii mării” – grecii. După ce câştigă războiul, o mică parte dintre ei se opresc şi crează o aşezare. Restul continuă drumul pentru alte cuceriri.

            Orice istorie a Europei începe invariabil cu grecii. Ei sunt creatorii culturii, religiei, sitemului politic antic. Ei sunt începutul, ei sunt „unitatea în diversitate”. Dacă ei nu ar fi existat, întreaga noastră societate ar fi arătat altfel. Efervescenţa culturală a grecilor a creat diferitele forme de guvernare – de la democraţie la dictatura nemiloasă a spartanilor, iar Alexandru Macedon a reuşit să impună definitiv cultura greacă la nivelul lumii cunoscute.

            Şi dacă...

            Oamenii mării au venit pe mare. Oricât ar fi fost de dezvoltată ştiinţa contrucţiilor navale, capacitatea acestora era extrem de mică. Aşa încât numărul grecilor veniţi era la rândul său mic. Elocvent este faptul că cetăţile nou înfiinţate aveau un număr mic de locuitor. Legendarul oraş Smyrna – Izmir de pe ţărmul Anatoliei avea în jurul anului 900 îHr aproximativ 1000 locuitori. Însăşi dezvoltarea ulterioară a oraşelor-stat arată numărul mic al grecilor coborâtori. Sparta, în perioada de maximă dezvoltare, cuprindea un număr de 10 000 de soldati-hopliti cetăţeni. Iar ei conduceau un număr de aproximativ 200 000 de supuşi.

            În momentul în care au coborât pe ţărm nu au găsit o zonă neocupată, ci din contră. Toate oraşele-state au fost create pe baza unor oraşe preexistente, începând cu Atena. Poemele homerice prezintă elocvent modalitatea de cucerire a unei cetăţi. Toate triburile greceşti se uneau, luptau şi cucereau o cetate, apoi doar unul dintre triburi punea stăpânire pe cetatea cucerită şi o colonizau. Celelale triburi se reîntorceau la cetăţile de bază, la rândul lor cucerite prin acceaşi metodă.

            Aşezarea grecilor în zonă nu este prea răsfirată, ci destul de răstrânsă. O hartă a zonelor greceşti, preluată de pe Wikipedia / Grecia Antica ne arată dezvoltarea stăpânirii grecilor aflată la apogeu. 

Zonele insulare, greu de cucerit şi lipsite de interes pentru persani, Atena cu provincia Attica, Sparta cu al său Lacoon şi Ahaia, şi stăpânirea Tebană, în realitate o uniune de triburi greceşti. Nu o vastă stăpânire, cu o vastă putere şi vaste capacităţi.

            Şi totuşi…

            Ce au găsit grecii la debarcare?

            De aici încep controversele.

            Primii în zonă sunt pelasgii. Şi pentru a risipi orice urmă de asociere între teoriile lui Densuşianu şi ceea ce scriu eu, termenul de pelasgi a fost folosit de vechii greci.

            Coborâtori pe valurile migraţiei, pelasgii ajung în zona de sud a peninsulei greceşti în jurul anului 6000 îHr. Cam din această perioadă sunt primele dovezi arheologice ale unui oraş în zona Atenei.

            Migraţia masivă şi stabilirea definitivă în zonă este în jurul anilor 3000 îHr. Se aşează în special în zona Tessaliei, păstrând legătura atât cu zona de nord, cât şi cu zona anatoliană. Legătura cu zona anatoliană, iniţial paşnică, se transformă într-una violentă. Parte a viitorului popor hittit – popor apropiat ca înfăţişare şi limbă cu viitorul popor trac-  vin  în zona grecilor şi îl supun.

            Civilizaţia nou creată este înfloritoare, este o monarhie, se contruiesc palate, se fabrică bijuterii.

            Iar de aici începe controversa.

            Migraţia grecilor este considerată în trei valuri.         

            Primul val este cel al ionienilor. Coboară prin Balcani în jurul anilor 2000 îHr. Sunt grupaţi din patru triburi deplin constituite, consideră că au ca străbun un zeu fluvial primordial – fluviul Ion. Ocupă prin violenţă micile regate ale anatolienilor, probabil hittiţi, însă conducerea acestoar nu este atât de apăsătoare.

            Ionienii nu sunt pelasgi. Au o limbă diferită, aşa încât sunt nevoiţi să împrumute elemente lingvistice, adoptând în final limnajul celor pe care i-a invadat. Originea fluviului Ion este necunoscută, existând posibilitatea existenţei unuia dintre marile fluvii din stepa rusă. Unele păreri prezintă valul ionienii venind din zona danubiană. Este greu de crezut, mai ales că le lipsesc elementele lingvistice comune cu pelasgii. Se poate spune că ionienii sunt coborâtori din zona danubiană doar dacă nu există nici o legătură între pelasgi-hittiţi şi zona danubiană. Însă legătura există.

            Multe dintre elementele de zi cu zi nu sunt cunoscute de ionieni – plugul, calul, ceramica, vinul, uleiul, etc. Au însă o capacitate extraordinară de absorbţie, împrumutând în scurt timp toate elementele de civilizaţie descoperite. În zonă se crează încet dar sigur prima formă culturală recunoscută în Europa.

            Populaţia puţin şlefuită a minonienilor se adaptează rapid sub influenţa pelasgilor. Fiind o structură pur militară, se stabilesc în palate, însă duc o viaţa egalitară cu pelasgii, neconsiderându-i supuşii lor.

            Al doilea val este cel al aheilor. În jurul anilor 1600 îHr vin tot din nordul Europei, aproximativ din aceleaşi zone precum ionienii, sunt la fel de violenţi şi la fel de permisivi precum ionienii. Sunt şi mai puţini ca număr, însă în acel moment, în special datorită societăţii non militare a pelasgilor, capacitatea militară, oricât de mică ar fi fost, ducea inevitabil la victorie.

            Slăbirea militară a ionienilor se datorează în principal “îmblânzirii”lor şi adoptarea definitivă a “plăcerilor” civilizaţiei pelasgiene. Dublată de “seducţia” irezistibilă  culturii cretane, aflate la apogeul dezvoltării sale, ionienii pierd contactul cu activităţile militare, străvechiul fluviu Ion, fiind abandonat.

            Aşa încât aheienii cu uşurinţă ocupă Peloponesul. Sunt dublaţi în cucerire de eolieni , populaţie necunoscută şi eterogenă care ocupă Tessalia şi Beoţia. Ionienii sunt obligaţi să ocupe Attica şi Eubeea, locul viitorului oraş Atena.

            Nici aheeni nu rezistă mult timp seducţiei inimaginabile a plăcerilor create de pelasgi. În scurt timp reuşesc să adopte tot – obiceiuri, agricultură, religie. Sunt cei care stabilesc graniţa de nord a stăpânirii grecilor prin Muntele Olimp, muntele unde locuiesc zeii.

            Aheeni reuşesc să dezvolte o civilizaţie puternică. Homer cântă civilizaţia aheeană şi ne-o prezintă în toată spendoarea ei. Creta miceniană, seducţia plăcerilor, este cucerită şisupusă unei puteri aheene care adoptă viaţa pelasgilor, dar nu uită de importanţa sabiei. Civilizaţia miceniană, transportată de corăbiile aheenilor, răzbate din sundul insulelor până la Olimp şi până la Imperiul Hittit, în Anatolia. Aheenii sunt stăpânii mărilor. Negoţul lor ajunge până la cetăţile feniciene, în Mesopotamia. Se înalţă palate, cultura se dezvoltă, religia este adoptată. Jertfele către Muntele Olimp nu mai contenesc. Agricultura este cunoscută, uleilul de măsline cerut pe toate pieţele, vinul curge în pocal…

             Cu aproape o mie de ani înainte de naşterea lui Iisus Hristor, orizonturile mărilor au fost întunecate de o puzderie de corăbii. Locuitorii din viitorul bazin al Antenei, precum şi cei de pe malurile Asiei Mici, hittiţii, au văzut cum din aceste corăbii coboară şiruri nesfârşite de oameni – bruneţi, cu tenul întunecat, vorbitori ai unei limbi necunoscute, răi şi neînfricaţi. Sunt „oamenii mării” – grecii. După ce câştigă războiul, o mică parte dintre ei se opresc şi crează o aşezare. Restul continuă drumul pentru alte cuceriri.

            Al treilea val este devastator. Dorienii vin pe mare şi distrug tot. Civilizaţia hittită, veche de peste 3000 de ani, distrugătoarea Babilonului, geme sub loviturile oamenilor mării. Finalmente vor fi distruşi. Aheeni îngenunchează. Măreţul lor regat se sparge în bucăţi. Oraşele îşi micşorează numărul de locuitori, devin independente. Apar oraşele-stat, viitoarele metropole de unde vor porni corăbii în căutare de pământ pentru colonii. Xenofobia grecilor este profundă. Niciodată poporul grec, din ce în ce mai nivelat şi mai conştient de propria unicitate, nu va mai fi unit. Sub acceaşi conducere va fi doar cucerit de macedoneni şi romani. Însă din proprie iniţiativă niciodată. Vor deveni un popor singuratec şi egoist, care apără doar interesele personale şi familiale, niciodată cele generale.

            Oamenii mării nu au reuşit să distrugă civilizaţia pelasgă. Ea a dăinuit şi s-a transformat în timp, datorită multiplelor influenţe, în civilizaţia greacă. Însă, aşa cum putem spune că civilizaţia greacă a stat la baza civilizaţiei europene, putem afirma răspicat existenţa unei civilizaţii primordiale, cea a pelasgilor, civilizaţiei împrumutată de toate triburile greceşti – ioniei, aheeni, dorieni – în toate elementele sale – agricultură, construcţii, conducere, religie, mai puţin elementul lingvistic care, în final, s-a impus în toată zona vechii Elade.