Intermezzo 2. Crizele României faţă în faţă cu istoria.

           Suntem la începutul anului 2011. În plină criză economică mondială, poporul român are de trecut poate cea mai grea perioadă. Este o încercare mult mai grea decât toate încercările prin care a trecut poporul român, cel puţin în perioada lui modernă.

            Dintre toate crizele cu care se confruntă poporul român, singura criză de care nu este vinovat guvernul român este criza economică. Pus faţă în faţă cu o criză economică globală, românilor li se dezvăluie, în toată „splendoarea” caracteristică, toate celelalte crize care macină societatea românească. Din punctul meu de vedere toate aceste crize sunt născute, pe de-o parte, din necunoaşterea sau cunoaşterea parţială a istoriei, iar pe de altă parte din falsificarea istoriei şi impunerea, din nefericire premeditat, a unor false personaje demne de mândrie naţională. Şi cum sunt destul de multe voci din jurul meu care mă acuză de cel puţin „obsesie istorică”, voi încerca să argumentez cele prezentate mai sus.

            Crizele interne sunt de mai multe feluri. Ele nu pot fi clasificate mai importante sau mai puţin importante, sunt de aceeaşi intensitate şi fac la fel de mult ravagii. Însumate creează o stare de sugrumare a societăţii.

1.      Criza politică. Născută din incapacitatea poporului de distinge între politicieni pe cei care doresc, pe lângă binele propriu, de înţeles datorită structurii umane în general, şi binele celor pe care îi reprezintă. A apărut în România, ca toate celelalte crize, din lipsa de informaţie istorică, totul rezumându-se la ultimii 20 de ani. Criza politică apare pe mai multe planuri

-          criza mesianică. În 45 de ani de comunism, cu accent pe perioada ceauşistă, poporul a fost învăţat să aştepte de la o persoană izbăvirea. EL trebuie să îi apere de toate problemele, statul trebuie să se ocupe de viaţa lor. Şi, mai mult decât atât, modelele mesianice livrate către poporul român sunt de-a dreptul devastatoare. Aşa încât, în momentul în care a fost nevoit să aleagă, poporul a ales în conformitate cu ceea ce ştia. Liderul bun şi blând, care ştie să lucreze în echipă, opusul tiranicului Ceauşescu, comunistul cu faţă umană, Bunicuţa Ion Iliescu, apoi profesorul universitar venit dintre oameni, intelectualul rafinat cu bărbuţă precum Alexandru Ioan Cuza, vestitorul reformelor româneşti, vorbim despre Emil Constantinescu, culminând cu un căpitan de sursă lungă, autoritarul Traian Băsescu. Şi cum să nu fie reales ultimul când toate viciile presupuse expuse mediatic până la înnebunire ale acestuia aminteau de un vajnic român, Ştefan Cel Mare? Şi voievodul a fost iubitor de vinuri, şi-a croit o reşedinţă domnească la Hârlău, la 15 km de Cotnari, şi voievodul a iubit „ceva străin”, figura Răreşoaiei este de neînlocuit, şi el a fost autoritar şi „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovatu”. Şi cu toate acestea a fost sanctificat.

-          criza parlamentară, aruncată obsesiv pe umerii lui Traian Băsescu, are la origine incapacitatea clasei politice de a păstra anumite dogme şi principii politice de neînlocuit. Paradoxal, deşi în decursul istoriei recente a arătat că nu au respectat nici un principiu politic, PSD prin revitalizarea lui Ion Iliescu încearcă şi, până la un punct reuşesc, să menţină un anumit standard al principiilor politice. În rest, prin trecerea PDL de la stânga spre dreapta, alunecarea prăpăstioasă a liberalilor, totul este lipsit de principii. Noua alianţă PNL-PC şi alăturarea de PSD miroase a „monstruoasă coaliţie”. Din fericire, sau nefericire, depinde din ce parte priveşti, monstruoasa coaliţie ce a dus la răsturnarea lui Alexandru Ioan Cuza este de dată recentă, aşa încât motivele sunt străvezii, iar urmările evidente. Fiecare membru al coaliţiei va avea ceva de câştigat. Acum 145 de ani liberalii au reuşit să pună mâna pe finanţele României, creând Banca Naţională, fieful lor, iar conservatorii să întoarcă reforma agrară a lui Cuza, creând astfel premizele exploziei sociale din 1907.

-          criza culturii politice. Acest popor nu a fost învăţat niciodată despre politică – principii şi paşi de urmat, iar despre istoria ţării ce mai avem de spus. I se spune doar ce să facă, cine este bun, cine este rău, pe cine să voteze. Nu i se dau informaţii concrete şi clare, astfel încât să poată să aleagă o cale – dreapta sau stânga, statul minimalist sau statul social. Este bombardat cu informaţii neclare, politicieni declaraţi de dreapta susţinând ideii de stânga, şi invers. Debusolarea este atât de mare, încât lupta se transformă într-una între oameni şi nu între idei. Aşa încât noi suntem nevoiţi să alegem constant între „răul cel mai mic”, fiind în mod inevitabil convinşi că am ales greşit. La sfârşitul primului război mondial au apărut pe scena politică trei curente: curentul liberal, ce promova industrializarea şi capitalizarea României, prin atragerea de capital extern în principal, urmată de o fiscalizare corectă, creându-se în final premizele unei dezvoltări durabile a economiei şi asigurarea protecţiei sociale concrete, vorbim aici de politica „porţilor deschise”. Lor se opune curentul ţărănist, ce presupune dezvoltarea României pe bazele existente în acel moment, în special agricultura – micul proprietar ce trebuia încurajat să creeze gospodării comune, iar industrializarea să apară doar după ce această bază economică s-a creat şi în funcţie de capacităţile de producţie, de consum şi materiile prime existente – politica „prin noi înşine”. Tuturor li se împotrivea, cu violenţă, mişcarea legionară, fără program, fără idei economice, dar cu dorinţa reală de a face din România „o ţară ca soarele sfânt de pe cer”. Iar tuturor cetăţenilor români li se explica, apăsat, aceste idei, astfel încât fiecare putea alege, în deplină cunoştinţă de cauză ce drum doreşte să aleagă pentru el şi familia lui. Iar acum? Băsescu doreşte să scoată ţara din criză, dar „cum”? Ponta doreşte să asigure o protecţie socială sporită tuturor românilor, dar „cu ce”? Iar Antonescu doreşte să înlăture dictatura, dar „cu cine”?

2.      Criza morală. A reuşit să transforme anormalul în normal. Pe lângă problemele legate de sexualitate – prim act sexual la vârste mici, perversiuni considerate normale, criza morală a devastat întreg edificiul construit cu greutate în ani de zile. Toate pildele de înţelepciune populare au fost invertite şi anulate. „Cine are carte, are parte”. Timp de generaţii întregi ţăranul român a încercat să îşi dea copii la şcoală, vindeau din pământ, ceilalţi membrii ai familiei sufereau lipsuri pentru ca unul dintre ei să ajungă cu carte să îi sprijine pe ceilalţi. Acum? Exemplele moderne sunt despre Gigi Becali, semianalfabet ajuns europarlamentar prin bani, piţipoance şi cocalari care nu au nevoie de nici un cuvânt citit pentru a ajunge în atenţia publicului. Să mai amintim şi despre proverbul „Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou” transformat în „Cine fură azi un ou e un bou”, ducând furtul la normalitate? O altă axiomă spune „Totul este permis în dragoste şi război”, acum transformată în „Totul este permis”. Aşa încât „almanahe” şi „goagăl” reprezintă primarii români în SUA.

3.      Criza socială. Singura criză socială naturală, permisă şi care aduce beneficii societăţii este conflictul dintre generaţii. Este o criză care duce spre progres şi inovaţie, întotdeauna cei tineri, datorită vârstei dorind să perfecţioneze societatea, dispărând astfel imobilismul. În România însă au apărut crize sociale inversate, atipice şi, finalmente, distructive.

-          criza între săraci şi bogaţi. Apărută în Europa în perioada capitalismului sălbatec, era reprezentată de lupta celor săraci împotriva bogaţilor. În societatea românească este invers. Populaţia îmbogăţită după revoluţie doreşte cu disperare să transfere populaţia rămasă săracă într-o zonă ambiguă, ca într-un pseudoghetou, fără să murdărească zonele privilegiaţilor – cafenele, restaurante, parcări, hoteluri, mall-uri. „Sărăciile” să stea acasă dacă nu au maşini „benga”, n-au bani de şampanie de mii de euro şi altele. Să nu cumva să intre în zonele rezervate bogaţilor. Iar dacă vreunul încalcă regula, să fie batjocorit, umilit, bătut şi alungat. O segregaţie a banilor în care cei bogaţi să stăpânească, iar „sărăciile” să devină sclavi cărora li se permite să trăiască. Surprinzător pentru mine ca un partide declarat socialist să ceară, prin reprezentanţii lor vocali, introducerea votului cenzitar prin care doar cei „aleşi” pe criterii bine stabilite să poată vota reprezentanţii deoarece toţi ceilalţi sunt „săraci”, „proşti” şi „uşor de cumpărat”. Surprinzător deoarece mişcarea socialistă mondială este prima care a militat pentru votul universal, existând socialişti care şi-au dat viaţa pentru acest deziderat. Dar cum în România totul este inversat…

-          criza între clasele sociale. Considerată încheiată în ţările socialiste prin exterminarea burgheziei, dispărută natural în ţările occidentale prin creşterea nivelului de trai, reapare cu virulenţă prin conflictul deschis bugetari/ceilalţi români. Crearea clasei bugetarilor datorită necesităţii partidelor de a controla mulţimea, este o problemă fundamentală a societăţii. Însă nu trebuie înţeles că bugetarul este prototipul persoanei din nomenclatura comunistă. Ideea de clasă apare în momentul în care, ca paratrăznet al nemulţumirilor populare, se arată cu degetul spre o categorie socială „vinovată” de relele lumii. „Grasul de pe umerii slabului” trebuie exterminat precum neghina din grâu. Conflictul este acut, însă poate fi eradicat înainte să devină cronic. Bugetarul este un om care lucrează pentru un salariu precum toţi ceilalţi oameni. Nici mai bun, nici mai rău. Necesitatea bugetarului apare din necesitatea tuturor celorlalţi de aşi desfăşura în mod natural existenţa. Lipsa oricărui segment bugetar duce la distrugerea statului şi, implicit a societăţii. Excesele bugetarilor pot fi înlăturate numai individual, nu prin culpă şi pedeapsă colectivă.

Criza externă este reprezentată de criza majoră a neadmiterii în spaţiul Schengen, iar pe de altă parte de imaginea media deplorabilă adusă României. Criza de imagine este dată atât de campania media susţinută împotriva preşedintelui Băsescu, campanie care inevitabil afectează imaginea României al cărei reprezentant legal este – impozitul vrăjitoarelor, flacăra violet, etc. Nu discut aici despre vinovăţia sau lipsa de vinovăţie a preşedintelui, ci prezint starea de fapt.

Însă principala problemă a imaginii României este lipsa istoriei. Din diferite motive, politice sau altele, ale timpului, istoria românilor a fost prezentată trunchiat. Pentru a nu se aproba ideea lui Rossler de creare a poporului român la sud de Dunăre, se respinge ideea apartenenţei geţilor/dacilor la familia tracică, pierzând astfel o mare parte din istorie şi, mai ales, din personalităţile marcante ale lumii. Altfel am sta dacă am spune că Alexandru cel Mare, chiar dacă preia cultura şi tradiţia greacă, crescând, trăind şi formând un imperiul elen, a fost strămoş al românilor, dacă împăratul Constantin cel Mare, cel care a impus creştinismul şi creat Crezul de la Niceea a avut tatăl trac, dacă ultimul legislator antic, ale cărui legi stau la baza sistemului legislativ napoleonian, împăratul Iustinian, a fost strămoş al românilor.

Însă noi nu putem accepta acest lucru, tracii au fost verii noştri, nu fraţi, nu suntem acelaşi popor, iar întregul popor al tracilor, „cel mai numeros după cel al inzilor” a dispărut subit în eternitate fără a lăsa nimic în urmă.

            Cum se pot combate aceste crize?  Numai prin noi înşine. Noi, pălmaşii României, mulţimea mută şi neştiută de nimeni. Şi nu prin revolte sau mişcări sindicale. Suntem o generaţie pierdută condamnată la nevoi şi griji. Ci prin educaţie şi bun simţ. Educaţia copiilor noştri. Prin educaţia copilului meu. El trebuie să înveţe să deosebească binele şi răul din familie, nu de la televizor, el trebuie să deţină elementele constitutive ale unei culturi politice, să nu mai fie minţit pentru a vota într-un anumit sens şi, în primul rând, să cunoască istoria adevărată, fără pasiuni politice, fără naţionalism sforăitor şi dăunător, fără fantasmele unui populism de timp protocronist.

P.S. Datorită atât conţinutului social, cât şi istoric, postarea este publicată şi la adresa  Enigme si conspiratii. Nu este o reclamă, ci o legătură directă între istoria nespusă a românilor – cauza- şi crizele României – efectul.