Basileus ton Romaion Vasile Lupu

               Când Nicolae Coci trece Dunărea să se agonisească în Valahia, nu avea să se gândească că este tată de basileu. Aromân din Epir, arbănaşi  după denumirea vremurilor, se stabileşte iniţial la Arbănaşi(Poroişte), cunoscută localitate a valahilor sud dunăreni. Familia sa este o familie nici săracă, nici bogată, cu dorinţă mare de căpătuială. Este de la sine înţeles că se alătură necondiţionat numeroaselor familii venite din sud, indiferent dacă sunt marile familii ale romeilor, din care Cantacuzinii strălucesc, sau ale valahilor.

            Unul dintre fii săi este Lupu Coci, tânăr inteligent şi la fel de dornic de căpătuială. Ajuns la vârsta la cer era necesar să îşi facă un viitor, tânărul Lupu Coci se „împământeneşte” solid prin căsătoria cu Teodosia, fiica marelui vornic al Ţării de Jos, boierul pământean Costea Bucioc.  Se înrudeşte prin alianţă astfel şi cu familia Cantacuzinilor prin Iordache Cantacuzino.

            Aceste legături de familie îi creează posibilitatea unei avansări temeinice în ierarhia timpurilor. Abil diplomat, reuşeşte să inspire încredere boierilor pământeni, sufocaţi de multitudinea de noi boieri aşezaţi în Ţările Române.

            Căderea Constantinopolelui produce mişcări masive de populaţie. Marile familii ale nobililor romei migrează care spre Epir, care spre Moreea, care spre Trapezunt. Rând pe rând acestea cad sub dominaţia otomană, aşa încât sunt nevoiţi să se adapteze noilor condiţii. Pentru ei soluţia salvatoare, pe care şi Poarta Otomană o acceptă, este emigrarea în Ţările Române.

            Pe de-o parte otomanii sunt bucuroşi să scape de aristocraţia romeilor, o continuă sursă de îngrijorare pentru ei, pe de altă parte nici romeii nu puteau să continue viaţa dusă până atunci – avere, putere, libertate – decât dacă acceptau religia islamică, pierzându-se astfel în marea masă a otomanilor. Aşa încât, rând pe rând, unii aducându-se pe alţii, Cantacuzinii, Paleologii, Comnenii, Ducasii, Anghelos şi Lascarisii trec în Ţările Române, cu familia şi slujitorii. Iniţial sunt primiţi cu prietenie în rândul boierilor, bucuroşi să îi aibă egali pe reprezentanţii dinastiilor basileice. Însă în decurs de 100 de ani conflictul se acutizează. Folosiţi iniţial ca sfătuitori de către domn, cu dibăcia arhicunoscută reuşesc că preia cu binişorul frâiele statelor române, câştigând cele mai importante dregătorii ale ţărilor.

            De aici şi până la revolta boierilor pământeni nu este decât un pas. În 1633, domnul Moldovei, Miron Barnovschi, nobil polonez cu sânge din familia Movileştilor, îl numeşte Mare vornic pe Lupu Coci. Deşi arbănaş, marele vornic fusese asimilat familiilor pământene datorită socrului său, Costea Bucioc. Aşa încât îi este uşor, cu multă diplomaţie moştenită şi învăţată de la marii maeştrii romei, să se pună în fruntea boierilor pământeni şi să urzească la Istanbul o conspiraţie ce avea să îl aşeze pe tron. Aşa încât pe 27 aprilie 1634 Marele vornic Lupu Coci, cu firman otoman, este uns domn al Moldovei. Primul lucru pe care îl face este să preia numele basileului Vasile I Macedoneanul, devenind Vasile Lupu.

            Până aici nimic nou. Este exemplul tipic de urcare pe tron cu ajutor otoman, urcare ce fusese şi avea să se întâmple, inclusiv cu Vasile Lupu. Acţiunile ulterioare ale sale sunt excepţionale.

            Pe plan extern este complet devotat Porţii otomane. El cunoaşte că puterea militară nu aparţine nici polonezilor, nici cazacilor zaporojeni, mici măcar tătarilor, ci singurii stăpânitori ai zonei sunt otomanii. Aşa încât acceptă necondiţionat, nici nu se putea altfel, dominaţia totală otomană. Însă încearcă şi, parţial reuşeşte, să transforme dominaţia în succes.

            Preia cu succes principiile familiei paleologilor. După numeroase încercări, la mai puţin e un an este numit Basileus ton Romaion. Este singurul basileu care primeşte acceptul Porţii şi, cel mai important lucru, acceptul patriarhiei de la Constantinopole. În 1638 este încoronat cu coroana împărătească de către Patriarhul Constantinopolelului.

Sigiliul lui Vasile Lupu

            Din acest moment toate acţiunile sale poartă pecetea basileului.

            În relaţiile cu Ţările Române îşi anunţă pretenţiile la coroană încă de la început. Nenorocul său, şi poate al poporului român, este că pe aceste două tronuri se găsesc două personalităţi cel puţin la fel de puternice. În Valahia este Matei Basarab, din familia boierilor Craioveşti. Puternic, bogat şi abil, reuşeşte să preia tronul cu un an înaintea lui Vasile Lupu, cu puternice influenţe la curtea otomană. Se sprijină pe bogăţie, diplomaţie şi dorinţa fermă a otomanilor de a păstra trei ţări române, aflate în continuu conflict. În Ardeal este Gheorghe Rakoczy I, o personalitate la fel de mare. Pretendent al coroanei ungare, duce numeroase lupte cu imperialii austrieci, încheind alianţe de egalitate cu francezii, suedezii, polonezii şi chiar cu Poarta Otomană. Îl sprijină activ pe Matei Basarab şi este un adversar deschis pentru Vasile Lupu.

            Soluţia aleasă este cea a paşilor mici. Prin numeroase intrigi un an de la încoronarea ca basileu reuşeşte să primească acceptul înlăturării lui Matei Basarab din Valahia. Tronul este acordat fiului său Ioan. Cu ajutor tătăresc intră în Valahia, pierde însă la Ojogeni lupta. Deşi Matei Basarab reuşeşte în cele din urmă să dovedească intrigile de la Iaşi, Vasile Lupu reuşeşte pentru puţin timp să se numească „Domn al Moldovei şi Ţării Româneşti”.

            Cum principalul său adversar este principele ardelean, încearcă o nouă intrigă la Istanbul. Trimite documente prin care arată co populaţia din Ardeal este de 2/3 românească, solicitând tronul Ardealului. De data aceasta nu mai are sorţi de izbândă. Îşi acceptă înfrângerea şi în 1644 se împacă cu cei doi.

            Planul nu este însă niciodată părăsit. Ca o pasăre de pradă, aşteaptă momentul în care adversarul său este neputincios. Profită de boala şi bătrâneţea lui Matei Basarab şi întreprinde ultima sa acţiune. În iarna anului 1652 îl atacă pe Matei Basarab. De data aceasta, tânărul Gheorghe Rakoczy al II-lea, noul principe al Ardealului, hotărăşte să îl înlăture de pe tron. Creează răscoala lui Gheorghe Ştefan şi îl înlătură în aprilie 1653 de la Iaşi. Vasile Lupu se întoarce pentru o lună cu ajutor zaporojean, însă pierde la Finta definitiv tronul.

            Dacă în plan militar şi teritorial nu reuşeşte nimic, politica basileică se întregeşte pe toate celelalte planuri.

            Cultural este cel care redefineşte cultura din Moldova. Cartea română de învăţătură a lui Varlaam este o lucrare de bază în introducerea limbii române în biserică şi stat. În acelaşi timp este primul legiuitor al Moldovei cu a sa Pravilă împărătească. Prin înfiinţarea Academiei Vasiliene pune bazele învăţământului în Moldova. La fel, este cel are introduce tiparul, cărţile, în special cele bisericeşti, cunoscând un avânt nemaiîntâlnit.

Vasile Lupu

            Poarta Otomană este cea care îi acordă acceptul său în conducerea tuturor bisericilor din vastul Imperiu otoman. În virtutea dreptului său împărătesc, Vasile Lupu este cel care conduce de facto biserica ortodoxă. Este sugestiv faptul că în 1644 patriarh al Ierusalimului este numit Paisie al II-lea, egumen într-o mănăstire moldovenească. La acest lucru se adaugă faptul că patriarhii de la Constantinopole şi Alexandria se aleg cu aprobarea sa.

            Extern duce relaţii diplomatice cu toate puterile perioadei. Pe lângă conflictul veşnic cu Valahia, are relaţii directe cu Coroana Poloneză, aflată la maxima sa putere, dar şi la Viena, Moscova. Este fidel turcilor, mijlocitor în conflictul acestora cu ruşii în conflictul cetăţii Azov.  Cu toate acestea se amestecă, poate ca spion otoman, în încercările Polonei şi Veneţiei de a redeschide un front antiotoman. Pentru a pecetlui alianţa îşi căsătoreşte fiica maria în 1645 cu Janusz Radzwill, principe lituanian. Însă revolta zaporojenilor lui Bogdan Hlemitki duce la pierderea puterii de către polonezi. Pus în faţa unui atac direct al zaporojenilor, Vasile Lupu pecetluieşte alianţa cu aceştia prin căsătoria fiicei mai mici, Ruxandra, cu fiul lui Bogdan, Timuş Hlemitki. Alianţă importantă în relaţia sa de putere, folositoare în 1463 când recapătă pentru puţin timp tronul cu ajutorul ginerelui său.

            După pierderea tronului. Vasile Lupu fuge în Ucraina, apoi în Crimeea. Consideră că poate să reia tronul şi pleacă la Istanbul pentru a continua intriga. Este prins însă şi închis în Cetatea celor Şapte Turnuri. Moare în captivitate, căzut în dizgraţia sultanului.

         Aşa se încheie aventura singurului basileu încoronat de la Constantin al XI –lea Paleologul. Un basileu nenorocos deoarece a găsit numai adversari pe măsură, un nobil al timpului său, creator de cultură şi legi, un personaj carismatic, puternic şi inteligent.