Er[ă]ul naţiunii. Mihai Viteazul

           Precum in literatură, istoria românilor prezintă patru vajnici viteji, clasici ai istoriografiei – Mircea Cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Prezentările sunt exclusiv pozitive, fără nici o umbră aruncată pe portretele acestora.

            Având în Ştefan cel Mare o excepţie, deşi nici acesta nu este la înălţimea canonizării, ceilalţi trei eroi naţionali au fost cosmetizaţi la un nivel inimaginabil. Cu petele înlăturate, spălaţi şi călcaţi, sunt prezentaţi naţiunii ca simboluri ce luminează pe firmamentul creaţiei naţionale.

            Şi totuşi…

            Originea şi ascensiunea lui Mihai Viteazul sunt prezentate legendar. Fiu al lui Pătraşcu cel Bun, coborâtor din stirpea lui Mircea cel Bătrân, Mihai urcă pe treptele dregătoriei fiind numit stolnic în timpul domniei lui Mihnea Turcitul. Următorul domnitor îl numeşte Ban al Mehedinţilor, în 1592, pentru ca un an mai târziu Alexandru ce Rău să îl numească Ban al Craiovei. Ajuns în dregătorie, hotărăşte să alunge nedreptatea din ţară, aşa încât  Alexandru cel Rău îl osândeşte la execuţie. Ajuns în faţa călăului, se păstrează demn. În faţa mulţimii furioase de pregătirea execuţiei, călăul, puternic impresionat de statura mândră a lui Mihai, nu se poate stăpâni şi nu execută sentinţa. Mihai este eliberat sub presiunea populată, merge la Înalta Poartă şi primeşte tronul, impresionându-l pe sultan cu demnitatea şi hotărârea sa.

            Însă legenda este contrazisă de realitate.

            Filiaţia princiară este contrazisă de două elemente definitorii. Prima este anul morţii lui Pătraşcu cel Bun, 1557. Potrivit cronicilor şi atestărilor ulterioare, Mihai Viteazul este născut un an mai târziu1558. Chiar şi aşa, naşterea postumă nu este o neconcordanţă, însă Pătraşcu cel Bun a murit de o boală grea, probabil cancer. Iar în aceste condiţii, este greu de crezut că Pătraşcu cel Bun să fi avut o relaţie extraconjugală. Al doilea element al contestării este faptul că Mihai Viteazul ar fi singurul vlăstar domnesc care a îndeplinit slujbe boiereşti. În realitate, vlăstarele domneşti luptau pentru tron, nicidecum nu ocupau anterior funcţii în aparatul de stat. Ei erau ori pe tron, ori în exil. Aşa încât activităţile în diferitele funcţii ale lui Mihai Viteazul atestă apartenenţa acestuia tagmei boierilor.

            Mihai Viteazul este fiul Teodorei Cantacuzino, sora lui Iane Cantacuzino, înalt dregător la curtea otomană. În perioada naşterii lui Mihai, cronicile atestă existenţa unei relaţii între Teodora Cantacuzino „care fiind văduvă şi frumoasă şi nemerind un gelep [comerciant], om mare şi bogat den [sic] Poarta Împărătească şi care în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme...".  (Petre Panaitescu, Mihai Viteazul, Bucureşti 2002 (reeditare a ediţiei din 1936, cu un cuvânt înainte de Şerban Papacostea, pag. 17.) Astfel încât filiaţia lui Mihai este grecească. Se poate spune că prin urcarea pe tron a lui Mihai Viteazul s-a deschis poarta iniţial a marilor dregătorii, Iane Cantacuzino este numit Ban al Craiovei, ulterior ocuparea tronului, pentru personajele greceşti influente de la Constantinopol.

            Ascensiunea lui Mihai în funcţii boiereşti se datorează în principal susţinerii financiare a potenţaţilor din Fanar. Pentru a putea intra pe piaţa Valahiei, potenţaţii financiari ai Fanarului au ales zona Olteniei.

Ţara Românească s-a creat prin unificarea celor două teritorii aflate sub suzeranitatea maghiară, zona Argeş şi Zona Olt, astfel încât voievodul Argeşului devenea Domn peste întregul teritoriul românesc, în schimb voievodul Olteniei devenea Ban al Craiovei, al doilea om în stat, bănia fiind un teritoriu autonom, cu administraţiei proprie. Aşa încât, titlul de Ban al Craiovei a devenit principala ţintă, primul fiind Mihai Viteazul. Familia Cantacuzino, familie imperială bizantină, rătăcitoare prin insulele greceşti după căderea Constantinopolelui, revine ca înalţi dregători ai Imperiului otoman, reuşind finalmente să se infiltreze în boierimea din Valahia. Ca membru al familiei cantacuzinene, Mihai Viteazul este sprijinit financiar şi politic în mod constant, însă se alege cale directă şi riscantă, prin impunerea lui Mihai Viteazul pe tron.  

Pentru a se reuşi acţiunea, era nevoie de aliaţi de nădejde. Sunt aleşi boierii olteni, puţin subordonaţi intereselor domnilor argeşeni, în special familia Buzescu, primesc sprijinul financiar şi îl susţin puternic pe Mihai pe scara dregătoriilor. Prima numire a fost cea de stolnic, în timpul domniei lui Mihnea Turcitul, apropiat de interesele turceşti. Ascensiunea este rapidă, astfel încât în cei şase ani de domnie ai lui Mihnea Turcitul, Mihai ocupă funcţia de Ban al Mehedinţilor, ulterior a doua funcţie în stat, Ban al Craiovei. Domnia de un an a lui Ştefan Surdu nu îl afectează, însă noul domnitor, Alexandru cel Rău, nepotul lui Alexandru Lăpuşneanu, hotărăşte să îl suprime fizic. Arestat, Mihai este dus la curtea domnească, de unde este „scăpat” de influenţa Buzeştilor şi banii Cantacuzinilor.

Pentru a putea scăpa de represaliile domnului, singura soluţie este înlocuirea lui Alexandru cel Rău cu Mihai.

Cele trei elemente ale numirii pe tron sunt consecutiv atinse.

Filiaţia princiară, condiţie esenţială în ascensiunea pe tron este atinsă prin „adoptarea” lui Pătraşcu cel Bun ca tată. Maia ales că ramura era atinsă de „blestem”, în special prin convertirea la islam a lui Mihnea Turcitul. Aşa încât, în scurt timp. Mihai a fost acceptat de către întreaga ramură a boierimii oltene ca vlăstar domnesc.

A doua condiţie era financiară. Pentru accederea la tron Mihai a plătit vizirului o sumă semnificativă – 1,6 milioane pungi galbeni, aproximativ 4 tone de aur. Cantitate colosală, reprezentând în acest moment aproximativ 40 miliarde de euro, cotaţie din acest moment. Cu această sumă de bani a devenit favorit în faţa vizirului, persoana care avea cel mai important cuvânt după sultan.

A treia condiţie era ca sultanul să accepte numirea. Numit în iunie 1592 domn în Moldova, Alexandru cel Rău este mutat la intervenţia directă a sultanului în Ţara Românească în august 1592 ca o garanţie a influenţei otomane. Încă încrezător în loialitatea domnitorului, împotriva obiceiului de a lăsa în funcţie cel puţin 3-4 ani, sultanul este convins să îl numească pe Mihai datorită intervenţiei hotărâte a Patriarhului de la Constantinopole. Cantacuzinii îl conving pe Patriarh, nu financiar, ci prin filiaţia imperială a lui Mihai.

Aşa încât pe 11 octombrie 1593 Mihai devine efectiv domn al Ţării Româneşti. De aici începe aventura, prezentată epopeic de istorie, dar atât de departe de adevăr.