Er[ă]ul naţiunii. Mihai Viteazul. Actul doi

          Primul an de domnie al lui Mihai este anul hotărâtor pentru desfăşurarea evenimentelor. Este anul de graţie, perioadă în care are încrederea atât a sultanului, cât şi a creditorilor. Aceştia aveau ca termen de primire a banilor împrumutaţi luna august. Aşa încât Mihai începe acţiunile de transformare a Ţării Româneşti.

            Un prim act a fost mutarea capitalei. Mutată iniţial de Petru Cercel, Mihai va stabili definitiv capitala la Bucureşti. Este o măsură de independenţă faţă de boierime autohtonă veche. Curtea domnească va fi din acel moment dominată de boierii olteni, în frunte cu fraţii Buzescu, şi de neoboierimea în curs de românizare a Cantacuzinilor şi a celorlalte familii greceşti. Practic din acest moment familiile nobiliare din Imperiul bizantin se vor aşeza apăsat în Ţara Românească, preluând treptat controlul.

            Din punct de vedere intern ţara se reaşează pe temelie nouă. Au loc transformări structurale, uneori puţin vizibile, ale curţii domneşti, sunt schimbaţi vechii dregători. Armata este din ce în ce mai mult formată din mercenari, plătiţi de către domnitor. Însă toate aceste modificări executate cu cea mai mică discreţie. Imperiul otoman nu trebuia zgândărit pentru a nu înlătura fragila domnie, iar creditorii pentru a nu cere socoteală. Aşa încât dările sunt strânse ca şi până atunci, poate mai multe, iar boierimea aşteaptă cu răbdare îndeplinirea promisiunii : legarea ţăranilor de glie.

            Din punct de vedere extern, Mihai pune la punct detaliile acţiunii temerare a Cantacuzinilor – recucerirea  Constantinopolelui şi refacerea Imperiului Bizantin. Este o acţiune care avea ca scop aşezarea pe tronul basileilor a unui vlăstar nobil în persoana lui Mihai care avea sânge de cantacuzin.

            Cum prima etapă a planului – ocuparea tronului de către un cantacuzin, consolidarea domniei şi crearea unei armate bine închegate – a fost îndeplinită, s-a pus în practică cea de-a doua etapă – crearea uni front antiotoman la sud de Dunăre. În acest scop s-a luat legătura cu trupele lui Baba (Babai – tr. Bunic) Novac.

            Cum originea lui Baba Novac şi a trupelor sale este neclară, nici numele şi nici nu s-a semnalat vreo apartenenţă slavă, se poate spune că originea lor este românească – timoceni, meglenoromâni sau aromâni.

            Oricum am spune, Mihai organizează frontul antiotoman şi pune la punct detaliile de luptă. Înainte de a începe lupta efectivă, îşi asigură un sistem de alianţe bine definit prin aderarea la Liga Sfântă. Încheie un tratat de alianţă, în nume propriu, cu principele ardelean Sigismund Bathory, în numele împăratului habsburg Maximilian al II-lea, şi cu Aron Vodă, domn al Moldovei, în numele Regatului Poloniei. În această alianţă Mihai nu intră ca supus al vreunei puteri. El este independent, la începutul unei acţiuni care putea să aducă ori mărirea, cucerirea Constantinopolelui, ori decăderea. Puşi în faţa unei posibile creări de tampon între otomani şi vestul Europei, Habsburgii şi polonezii aleg calea alianţei, însă nu a unui ajutor direct militar. Mihai avea nevoie pentru planul său doar de o alianţă defensivă în zonă.

            Cu spatele acoperit de un eventual atac, Mihai îşi pune planul în acţiune şi începe lupta la sud de Dunăre.