Basileus ton Romaion

              În anul 1453 trupele otomane ale lui Mehmed al II-lea Fatih atacă pentru ultima oară zidurile capitalei lui Constantin cel Mare. Ultima rămăşiţă a imperiului, inima de unde a început să bată creştinismul, este cucerită. Constantin al XI-lea Paleologul moare cu sabia în mână. Este o moarte eroică, demnă de un împărat roman, dar tragică. Imperiul creat de Caesar se năruie sub loviturile ienicerilor. Purpura imperială este amestecată cu sângele plebeilor. Sfânta Sofia, catedrala lui Constantin cel Mare, este transformată în moschee, Imperiul Bizantin dispare definitiv.

            Cucerirea Constantinopolelui pare a fi sfârşitul imperiului. Întreaga moştenire este distrusă, Mehmed al II-lea Fatih nepreluând de la bizantini nimic, în conformitate cu tradiţia islamică – tot ceea ce este corect s-a spus, tradiţia noastră este corectă, restul trebuie înlăturat. Aşa încât ienicerii trec prin foc şi sabie Constantinopolele, cu excepţia palatului imperial, păstrat ca reşedinţă a sultanului.

            Când Roma a căzut, iar ficţiunea imperială a dispărut, tradiţia romană a fost îngropată adânc. Firimiturile formale, în special Senatul, s-a topit în structura bisericească, Papa arogându-şi drepturile imperatorului. Toate elementele contrare creştinismului au fost înlăturate, ele nereuşind să reapară în nici un stat nou înfiinţat. Aveau să treacă secole până când principiile antice vor reapărea, însă nu ca o recuperare a tradiţiilor, ci prin cultura arabă ce reuşise să adopte multe din tradiţia antică.

            Imperiul dispare, moştenirea rămâne. Însă nu la Constantinopole/Istanbul sau în altă zonă grecească. Ci la nord de Dunăre. O enigmă? Nu, urmarea unei realităţi concrete.

            Imperiul Bizantin nu este o creaţie artificială sau un stat urmaş, ci este Imperiul Roman, sau cel puţin jumătatea de est a imperiului. Întreaga sa structură este pur romană, şi nicidecum grecească. Singurele două elemente de compromis, considerate ca vestigii ale grecizării, sunt adoptarea limbii greceşti ca limbă oficială la scurt timp după dezastrul anului 602 dHr, şi adoptarea titlului de basileu de către împăratul de la Constantinopole.

            Limba greacă a fost adoptată de către curtea de la Constantinopole nu din spirit naţional – din acel moment imperiul devine grecesc, format din greci şi conduşi de către greci – şi din spirit pur practic. Pe de o parte limba latină devenise limbă moartă, folosită doar la curte, populaţiile latinizate din imperiu, valahii de mai târziu, foloseau limba latină vulgară, pe cale de a se transforma în limba română, iar greaca era limba folosită în zona grecească şi Asia Mică dintotdeauna, chiar şi in perioada de glorie a Imperiului Roman, iar pe de altă parte înlocuirea limbii latine cu cea greacă reprezenta ruperea de trecutul imperial latin dominator, cu multitudinea de împăraţi ridicaţi în tron de trupele de la Sirmium. Odată cu intrarea slavilor în Balcani, populaţia ce conducea imperiul până la acea dată, populaţia latină din Tracia, este înlăturată şi înlocuită de populaţia parţial grecească, în preponderenţă formată de alte naţionalităţi, potentă financiar, ce dorea să nu se mai supună unor latini potenţi militar până în acel moment. Faptul că adoptarea limbii greacă nu este o măsură naţionalistă este dată de lipsa ideilor naţionale în acel moment. Mai mult decât atât, dinastia heracliană creată de Heraclios I , împăratul care adoptă limba greacă, este armeană. Dinastia domină imperiul, cu mici uzurpări, din 610 dHr. până în 711 dHr, fiind urmată de dinastia isauriană, adusă la putere de Leon al III-lea Isauricul, de origine siriană. Tradiţia împăraţilor nongreci continuă cu Nicefor I Genikos – dinastia Focida, de origine arab, Mihail al II-lea Amorianul- dinastia Frigiană, de origine iudeu, Vasile I Macedoneanul – posibil armean, posibil vlah, cu certitudine născut în Macedonia – dinastia Macedoneană. Prima dinastie greacă este dinastia Ducas, anterior/posterior celei dea doua dinastii greceşti, Comnen. Însă Isac I Comnen este împărat din 1057 dHr., la peste 400 de ani de la adoptarea limbii greceşti ca limbă oficială, într-un moment de maximă expansiune a imperiului, când nobilimea cu siguranţă se amestecase prin dese căsătorii, dispărând definitiv termenele naţionale şi rămânând doar cele nobiliare.

            Cu privire la titlul de basileu adoptat de către împăratul bizantin, trebuiesc adăugate câteva elemente explicative.

            Pentru persoanele potenţate şi conducătoare ale imperiului celelalte persoane nu există, sunt o masă de oameni care sunt supuşi, produc avuţie şi atât. Diferenţa dintre ei şi sclavii antici nu este mare, dispărând ideea de plebe şi toate structurile antice adiacente. Ei nu au putere politică, aşa încât nu reprezintă nici o valoare în sine. Din această cauză ei au în continuare numele naţionale – vlahi, greci, armeni, sirieni, egipteni, iudei(amorieni), macedoneni, etc. În momentul în care pătura conducătoare adoptă numele de romei, ei fac diferenţierea între noii conducători, aduşi la putere de Heraclios I, şi romaioi, foştii cetăţeni romani, fosta pătură conducătoare a imperiului, viitori vlahi. Cei din urmă pierd puterea politică şi militară, în timp pierd şi numele de romaioi, preluat de romei, dornici să adopte nobilitatea vechilor romani. Romaioii devin vlahi, trimişi la periferia istoriei  de către dinastiile Ducas, Comnen şi Anghelos.

            Însă dinastiile bizantine se opresc aici cu modificările. Din contră, dinastiile bizantine continuă structura imperială romană, cu toate modificările ulterioare. În mod normal împăratul avea toate titlurile întrunite autokrator –„domn absolut”, tradus din latinul Imperator, kaisar, străvechiul Caesar şi sebastos – vechiul August. În timp cele trei componente ale puterii imperiale, din considerente politice în special, este împărţit iniţial membrilor familiei, fii sau fraţi asociaţi la domnie. Este vorba despre kaisar şi sebastos, ulterior avansat sebastocrator, cu putere mai mare. Împăratul îşi păstrează pentru sine titlul suprem de domn absolut – autokrator. Titlul de sebastos nu se acordă decât familiei, în schimb kaisar – caesar este un titlu acordat cu uşurinţă şi aliaţilor direcţi ai imperiului, recunoscându-le pe de o parte independenţa faţă de imperiu, cu o stăpânire pur formală – kaisarii bulgari şi cei vlahi, dar şi încercarea de a integra în structura imperială a unor teritorii niciodată cucerite – după creştinare, ruşii primesc titlul de kaisar, formal supuşi autokratorului de la Constantinopole.

            Basileu este un rege. Cu acest titlu autokratorii de la Constantinopole acceptă anumiţi conducători locali, vecini ai imperiului. Aceştia sunt în special cei persani şi bulgari, până la cucerirea lor de către Vasile al II-lea Bulgaroctonul. Sub nici o formă acest titlu nu poate fi folosit de către un autokrator, fiind cu mult mai mic decât cel de despot, conducător local numit de autocrator, titlu inferior celorlalte două de kaisar şi sebastos, fiind folosit de nobilimea nedinastică.

            În data de 25 decembrie 800 Carol cel Mare este încoronat Imperator Romanum de către papa Leon al III-lea. El primeşte cheile mormântului lui Iisus, trimise de patriarhul Ierusalimului şi ale mormântului lui Petru. Este numit patronus et advocatus al creştinilor, considerându-se Augustus Imperator Renovatii Imperii Romani. Consecinţa directă, din punct de vedere al jurisprudenţei, este că el preia şi titlul de la Constantinopole – autokrator, în virtutea faptului că autokratorul este numit direct de Iisus prin biserică. Cum primordialitatea papală era un subiect de dispută, cum este acceptat de Roma, Ierusalim şi Alexandria ca imperator, din punct de vedere juridic Carol cel Mare este restauratorul întregului imperiu roman, de la Atlantic şi până în Persia. Încoronarea se bazează pe situaţia incertă de la Constantinopole.

Împăratul Constantin al VI-lea este nevoit să accepte regenţa mamei sale Irina. Supusă unei puternice ofensive arabe, cu răscoale permanente la marginea imperiului. Irina acceptă  căsătoria lui Constantin al VI-lea cu fiica lui Carol cel Mare, creându-se premisele unirii celor două imperii. Căsătoria este ulterior anulată. La majoratul lui Constantin al VI-lea, o alungă pe mama sa, născându-se un război intern, câştigat finalmente de Irina, numită împărăteasă a Bizanţului. Numirea nu poate fi acceptată nici de nobilimea bizantină, Irina fiind fiica unui mic nobil atenian, nici de Papa Leon al III-lea, pe considerentul că tronul este vacant prin lipsa unui împărat bărbat. Pentru rezolvarea crizei, Irina hotărăşte să se căsătorească cu Carol cel Mare, acţiune ce a fost oprită violent de nobilimea bizantină. În această situaţie, Papa Leon al III-lea hotărăşte ungerea lui Carol cel Mare ca împărat al întregului Imperiu Roman. Doi ani mai târziu Irina este exilată, în locul său fiind uns împărat Nicefor I.

            Carol cel Mare împărat al întregului Imperiu Roman este evident o ficţiune juridică, imposibil de pus în practică. Însă îndeajuns de mare încât juriştii bizantini să  conceapă două doctrine noi:

-          împărţirea imperiului din 17 ianuarie 395 între Honorius – împărat în vest şi Arcadius – împărat în est este definitivă şi nu se pot emite pretenţii de existenţă a unui singur Imperiu Roman. Cei doi împăraţi sunt egali, moştenitori ai prerogativelor imperiale, fiecare în teritoriu său.

-          Deoarece Carol cel Mare este rege al francilor, iar conducerea aparţine francilor, Autokratorul preia titlul de Basileus ton Romaion, Rege al tuturor romanilor, rezervându-şi dreptul de a reprezenta toţi cetăţenii romani, aici înţelegând toţi latinii.

Dacă prima doctrină este de înţeles, cea de-a doua izvorăşte din disensiunile extreme între cele

două patriarhii. Papa cerea primatul, ca fiind coborâtor din Petru şi pe baza donatio Constantini, iar Patriarhul de la Constantinopole cerea la rândul său primatul, ca singurul păstrător al adevăratei credinţe. Mi mult decât atât, ungerea lui Carol cel Mare ca Autokrator a stârnit mânia evidentă a romeilor, devenind astfel din ce în ce mai xenofobi. În timp titlul de basileu va deveni similar celui de împărat.

            În momentul cuceririi Constantinopolelui, puterea imperială dispare. Sultanul va deveni Autokrator şi sebastos, titlu transformat în ani ca protector al bisericii, iar kaisar vor fi bulgarii, sârbii şi, în special ruşii. Singurul titlu ce nu putea fi moştenit de către nimeni era acela de Basileus ton Romaion. Acesta va fi preluat de către ultimele dinastii bizantine – Ducas, Comnen, Anghelos, Cantacuzin şi Paleolog şi depus la picioarele ultimilor cetăţeni romani – domnitorii ţărilor române. În decursul anilor, diferiţi domni ai ţărilor române îşi vor atribui acest titlu, susţinând moştenirea bizantină. Din nefericire, importanţa politică şi militară a ţărilor române a fost atât de mică, încât titlul nu a avut nicio importanţă. În acest fel moştenirea milenară a Imperiului Roman se transferă spre singurii care se numesc romani – poporul român.