Căderea Imperiului Roman. Moştenirea

                                                                                                Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.

             Moştenirea este pe patru planuri:

1. Statal.  Urmarea imediată este declanşarea unui război religios. Atâta timp cât se desfăşoară în

graniţele vechiului stat roman, nu sunt probleme cu vecinii. În momentul în care se încearcă anumite atunci asupra arienilor germanici, riposta lor este hotărâtă. Presaţi şi de prezenţa hunilor în estul Europei, goţii lui Alaric se trezesc atacaţi de trupele romane, imediat după moartea lui Flavius Theodosius. Deşi făcuse parte din trupele lui Flavius Theodosius, având o importanţă covârşitoare în victoria ultimului împărat, religia sa ariană zgândără creştinismul. Aşezaţi în Moesia, ei sunt o permanentă primejdie pentru nou instalaţii conducători, inclusiv pentru comandanţii celor două armate – Rufinus şi Stilico. Cu toate că goţii lui Alaric sunt buni luptători, şansele de victorie sunt minime. Numai apariţia hunilor îi salvează.

Războiul religios practic se generalizează. Sunt atacaţi aproape instantaneu francii şi vandalii. Scopul

final, impunerea creştinismului nicenian, duce la lipsa unui calcul a urmărilor imediate. Cuprinşi, după mulţi ani, într-un război ofensiv, fără o tactică unitară, cu un nou jucător, extrem de dur, pe piaţă, vorbim aici de huni, creştinii sunt puşi în situaţia grea de a se apăra pe toate fronturile.

            În est situaţia se stabilizează relativ repede. În vest, însă, problemele cresc. Împăraţii, deposedaţi de prerogativele fundamentale, devin marionetele din mâinile potenţaţilor militari. Atât Stilico, cât şi Alaric, numesc împăraţi şi îi apără cu propriile armate. Însă în situaţiile de maximă tensiune, Alaric şi trupele sale se apropie de două ori de Roma. A treia oară nu se mai opresc, şi ocupă fosta capitală imperială. Ulterioarele prezentări, toate creştine, arată că Alaric şi trupele sale distrug Roma din temelii. Descoperirile recente demonstrează, fără echivoc, faptul că Alaric a avut de împărţit ceva doar cu Papa şi clerul nicenian, distrugând bisericile creştine, în conformitate cu principiile intolerante ale creştinismului, fără a distruge oraşul sau a ucide populaţie.

            Dacă în est războiul religios este câştigat de către nicenieni, în vest războiul este clar de către arienii germanici. În est statul nicenian rezistă încă 1000 de ani, definitiv structurat. În vest autoritatea imperială este fictivă, conducerea aparţinând în mod direct  diverşilor comandanţi militari. Rând pe rând vechile teritorii romane sunt ocupate de germanici. Ostrogoţii ocupă Italia, vandalii Hispania, vizigoţii Aquitania, iar francii presează şi ajung la Rin. Străvechile  oraşe romane Colonia Claudia – Koln şi  Aquisgrarum – Aachen intră în subordinea francilor. În timpul lui Flavius Aetius, „ultimul roman”,  de origine tracică, se reuşeşte, aproximativ, o readucere a vechii puteri militare, datorită numai capacităţii sale. Învingătorul lui Attila este acceptat de toţi germanicii, mai puţin de mica curte. Imediat după uciderea sa, vechiului stat îi mai rămâne doar nordul Galliei, care însă se declară la rândul său independentă în scurt timp.

            Paradoxal însă, o restauraţie a puterii imperiale o face Odoacru în 476, an oficial al dispariţiei Imperiului Roman de Apus. După trimiterea formelor statale la Constantinopole, se numeşte magister militium, noua formă a imperatorului.

            Creştinismul nicenian nu dispare. Prin prezenţă constantă, persuasiune şi cultură politică, papa reuşeşte să convingă întreaga populaţie germanică că accepte nicenianismul. După jumătatea anului 500 se produce acest lucru, iar încoronarea lui Carol cel Mare de către Papă reprezintă finalul războiului. Ce nu s-a reuşit armat, s-a reuşit politic.

2. Social. Pătura plebeilor suferă cel mai mult. Eliberarea sclavilor, pe principii creştine, duce la

colapsul economic. Plebeii nu mai pot fi susţinut material în marile oraşe, fiind pentru prima oară nevoiţi să muncească. Stăpânii pământurilor, fie că sunt autohtoni, în est, sau germanici, în vest, nu pot oferi un nivel de salarizare superior sau îndestulător. Aşa încât, plebeii, după ce au părăsit masiv vechile oraşe, Roma scăzând de la 2 000 000 locuitori la mai puţin de 20 000 de locuitori, se mestecă cu sclavii eliberaţi, formând noua categorie a colonilor. O perioadă scurtă toţi sunt liberi, însă pentru a se stabiliza economia este nevoie de forţă de muncă ieftină. Aşa încât, destul de repede, sclavia reapare sub o altă formă, de data aceasta acaparând toţi colonii, inclusiv plebeii sau urmaşii acestora.

            În privinţa păturii conducătoare, în est situaţia rămâne stabilă. În vest însă, pătura conducătoare devine cea germanică. Acest lucru este evidenţiat până în zilele noastre, când nobilimea europeană, cât şi puţinii monarhi, sunt în totalitate de origine germanică. Aşa încât vechea aristocraţie şi cavalerii sunt nevoiţi să se îndrepte spre singurul element stabil, biserica. 

             Practic întreaga biserică va fi umplută de fosta pătură conducătoare, ce va conduce astfel, cu abilitate, destinele creştinismului. Nici nu dispare, dar nici nu îşi va mai exercita vreodată, în mod direct, puterea politică sau militară: Forma va deveni din ce în ce mai rafinată, moştenirea acestora coborând până în zilele noastre sub forma Bisericii Catolice.

3. Economic. Vechea economie se reaşează pe alte considerente. Financiar aureus-ul va domina încă

multe secole, până la momentul în care Carol cel Mare va bate prima sa monedă unică. S-a spus că economia se transformă în cea feudală. Cu atât mai greşit cu cât, atât forma economică, cât şi mijloacele de producţie sunt aceleaşi. Masa sclavilor creşte prin apariţia colonilor, numeroasă, aşa încât productivitatea poate creşte exponenţial. Lucru demonstrat de dezvoltarea Imperiului Bizantin. În vest nu creşte producţia deoarece nu are cerere. Aşa încât, producându-se doar pentru necesităţile proprii, se intră într-o lentă scădere a producţiei.

4. Cultural. Dezastrul major este cultural. Secole s-a spus că Biblioteca din Alexandria a fost distrusă

de trupele arabe conform principiului: „Ce este corect, scrie în Coran, iar ceea ce nu scrie în Coran trebuie distrus. Aşa încât distruge-ţi tot”. Până la un punct este corect, însă nu se vorbea despre Coran, ci despre Biblie, iar distrugerea s-a produs în timpul lui Flavius Theodosius. Dezastrul cultural se caracterizează prin interzicerea, apoi distrugerea tuturor lucrărilor, de orice natură – politică, filosofică, economică, socială, ce nu apăreau în gândirea creştină, extrem de dogmatică, închistată şi intolerantă. Secole de dezvoltare a gândirii şi a ştiinţei sunt aruncate în foc. Se spune chiar că, la Alexandria, Hypatia reuşeşte să demonstreze că Pământul este rotund şi că soarele se află în centru. Uciderea ei şi arderea tuturor lucrărilor sale este reprezentativă pentru dezastrul cultural.

            Interzicerea filosofiei face ca abia în anii 1200 Toma d`Aquino să îl redescopere pe Aristotel, prin intermediul arabilor. Pâcla neagră a intoleranţei avea să mai producă victime şi în perioade mai apropiate, prin Inchiziţie.

            Concluzionând, singura cauză care a dus la dispariţia statului roman este intoleranţa creştinismului. Puterea statală, dacă nu a putut fi subordonată, a fost suprimată. În locul Imperiului Roman s-a aşezat, hotărât, Imperiul Bisericesc. Papa, în momentul de apogeu al său, îşi aşează, cu mândrie, pe cap trei coroane.

            Legea creştină nu este rea, însă aplicarea ei este dezastruoasă.