Căderea Imperiului Roman de Apus. Constantin cel Mare. Ascensiunea
Moto:
Nu legea este rea, ci aplicarea ei.
Când
vorbim de Constantin cel Mare nu putem să ne referim decât la calitatea sa de
sfânt, alături de mama, Elena. Orice altă referire, în alt context, pare a fi
sortită eşecului. Aura sa divină este atât de strălucitoare încât orbeşte orice
încercare de a vorbi ca despre un împărat. În jurul său s-au ţesut poveşti,
frumoase şi înălţătoare, descriind un om evlavios, iubitor de
Dumnezeu, care a luptat cu tiranii ce-i prigonea pe creştini şi, cu ajutorul
Lui, a reuşit să biruiască. A construit un nou oraş, închinat lui Dumnezeu, a
instituit dreapta credinţă şi a urcat la Domnul creştinat, cu sufletul curat şi biruitor
în numele lui Iisus.
O poveste frumoasă,
născută din nevoia creştinismului de legitimare.
Tatăl său este Constantius
Chorus, este născut în Dardania, Moesia Superior. Pare a fi de origine
tracică. Este fiul lui Eutropius, şi a nepoatei principelui Claudius Ghoticus, Claudia. Originea sa nu este
una de lepădat, provenind practic dintr-o familie importantă în zonă. Alege
cariera militară, avansând destul de repede în funcţii, datorită ascendenţei
sale, cât şi a calităţilor militare. De la ofiţer în garda imperială,
participant în luptele lui Aurelian de reformare a principatului, avansează rapid tribun, dux, apoi praeses,
guvernator al Dalmaţiei. Când Maximian ajunge coleg al lui Domitian, îl numeşte
prefect pretorian, comandantul gărzilor imperiale. La 39 de ani, în 289, Maximian
îi acordă ce mai importantă atenţie, înrudirea. Divorţează rapid de soţia sa, Elena, şi se căsătoreşte cu fiica lui
Maximian, Theodora. Este un procedeu
întâlnit des în imperiu, aceste alianţe matrimoniale constituind practic piatra
de temelie a romanităţii de secole.
Din acest moment
ascensiunea este deplină. În 293 este numit caesar, ia numele de Flavius
Valerius Herculius, şi primeşte comanda Galliei şi a Britanniei. În scurt timp
pacifică regiunile, distrugând orice formă de rebeliune.
În 305 Diocletian, în
conformitate cu principiile sale politice, demisionează împreună cu Maximian,
lăsând libere funcţiile de augustus.
Sunt numiţi, succesiv, Constantius Chorus august în vest, iar Galerius august
în est. Este momentul în care se face simţită prezenţa lui Constantin cel Mare.
Solicită, şi primeşte acceptul tatălui său, de a fi numit caesar. Însă
puternica opoziţie a lui Galerius, convins că filiaţia va distruge sistemul, la
îndemnul lui Domitian, retras, dar influent, îl convinge pe Constantius Chorus
să îl numească caesar pe Flavius Severus, Extrem de dezamăgit Constantin cel
Mare părăseşte îndatoririle sale şi se retrage între trupele tatălui său.
Moartea rapidă a lui Constantius Chorus, nici un an mai târziu, provoacă o
criză nouă în dominat, exact ceea ce Diocletian încerca să evite. Trupele
fidele lui Constantius din Britannia în aleg dominus pe Constantin cel Mare,
Maximian, alături de fiul său Maxentius, doreşte să se reîntoarcă pe tron, iar
Galerius îl susţine pe Flavius Severus, cel care avea dreptul de a urca pe
tron. Reîncepe un război civil, o nouă criză, îndeajuns de puternică să
răscolească fragila stabilitate.
Flavia Iulia Helena Augusta
este numele mamei. Despre originea sa, viaţa până la Căsătoria cu Constantius
Chorus se ştiu foarte puţine. Se presupune a fi de origine elenă, născută în
Asia Minor. Nici despre întâlnirea cu soţul său, nici despre relaţii maritale.
Însă în anul 289 este despărţită de Constantin Chorus însă nu şi de fiul său Constantin cel Mare. Sunt stabiliţi,
practic forţat, la curtea lui Diocletian din Nicomedia. Ca fiu de caesar,
Constantin cel Mare creşte la curtea lui Diocletian si îşi definitivează
calităţile. Este crescut cu multă afecţiune de mama sa pe care o va proteja şi
asculta până la sfârşit.
Când a devenit Helena
creştină nu se ştie. Însă influenţa creştinilor în imperiu creşte constant. La
momentul în care Diocletian începe persecuţia, este cu siguranţă creştinată.
Dacă a apostaziat sau nu, iarăşi nu sunt date. Cu siguranţă nu este alungată de
la curte, nu este martir, deci se presupune a fi apostaziat.
La fel, nu se cunoaşte
când a ajuns la Roma.
Însă este certă o relaţie directă cu Papa Miltiade, în 310. În toată perioada
tulbure a războiului civil, cu edicte de toleranţă, date de Galerius, urmate de
anularea acestora de către Maxentius si Maximin Daia, corabia creştinătăţii
este puţin cunoscută. Este cert faptul că Helena a dus negocierile
cu Papa Miltiade, în numele fiului său, pentru susţinerea acestuia în lupta cu
Maxentius.
Cu siguranţă influenţa imensă pe care a
avut-o asupra fiului său a îndrumat creştinismul pe care ascensiunii. Îl
îndrumă pe fiul său în toate acţiunile pe care le va întreprinde, îl
sfătuieşte, devenind un conducător din umbră al problemelor creştine. În 325
este numită Augusta, cea mai
importantă distincţie pe care o poate primi o femeie.
Toate calităţile cucernice sunt
umbrite de două execuţii ale fiului său, la îndemnul direct al său.
Primul fiul al lui Constantin cel Mare, Crispus,
este executat în anul 326. Imediat este ucisă soţia lui Constantin cel Mare, Augusta Fausta. Cele două asasinate sunt
pe deplin puse în ceaţă, iar cei doi nu mai apar în Vita Constantini. Nici unul nu este creştin, ambii fiind, mai mult
sau mai puţin păgâni şi/sau duşmani declaraţi ai creştinismului.
Cu siguranţă Constantin cel Mare nu
şi-a petrecut copilăria alături de tatăl său, militar aflat constant la datorie.
Însă a fost crescut în cel mai pur stil roman, tradiţional. La fel, educaţia
oferită de mama sa a fost modelatoare. Divorţul părinţilor nu îl afectează
iniţial, el având 17 ani şi cunoscând perfect principiile vieţii romane, însă
noua sa calitate îl va modela. Mutat la curtea lui Diocletian, este tratat
exemplar, însă este un ostatic. Aflat în permanenţă la curte, este analizat,
verificat şi urmărit. Va învăţa astfel toate tehnicile de manipulare şi
disimulare. În acelaşi timp consideră că, fiind fiul de caesar, este
îndreptăţit să ocupe, la timpul său, titlul suprem de augustus. Această
credinţă a fost, fără îndoială, alimentată şi de mama sa ce se considera, fără
echivoc, nedreptăţită de divorţ.
La curte primeşte o
educaţie fără cusur, fiind introdus în tainele filosofiei, retoricii de către
Lactatius, strălucitul profesor creştin. Aşa încât, la momentul în care începe
prigoana creştină, în 303, Constantin cel Mare are 31 de ani şi este desăvârşit
cultural.
Ca ofiţer luptă în
diferite războaie, alături de Diocletian şi Galerius, reuşind să ajungă până la
funcţia de tribunus ordini primi în
anul 305. Despre rolul său în persecuţie, spune ulterior că s-a opus acesteia,
ca un bun apărător al creştinilor. Este greu de crezut, mai ales că persecuţia
a fost extrem de puternică, ducând la 5 ani fără papă, aproape distrugând
biserica. Este posibil însă că, influenţat de mama sa şi de scrierile lui Lactatius, să nu fi dovedit iniţiativă şi
dorinţă de distrugere, dar cu siguranţă a îndeplinit ordine de persecuţie.
Abdicarea lui Domitian,
alături de Maximian, duce la înscăunarea lui Constantius Chorus. Este momentul
aşteptat de Constantin cel Mare. Îi solicită tatălui său să îl numească caesar,
lucru acceptat. Era necesar acceptul lui Galerius datorită colegialităţii, dar
şi faptului că încă era ostatic. De frica creării unei dinastii ce avea să îl
înlăture, Galerius nu acceptă. Numirea lui Flavius Severus, de origine dacică,
apropiat al lui Galerius, părea a încheia conflictul. Convins că va fi ucis, la
o vârstă de 33 de ani aflat în puternică ascensiune, Constantin cel Mare îşi
părăseşte îndatoririle şi se refugiază între trupele tatălui său.
Moartea lui Constantius
Chorus în Britannia îl lasă fără protecţie, dar îi deschide calea spre torn.
Imediat trupele tatălui său îl proclamă augustus,
declanşându-se astfel conflictul ce va distruge tetrarhia. Galerius nu îl
recunoaşte, însă de teama unui război civil îl numeşte caesar, cu Flavius
Severus augustus. Lipsit de legitimitate, Constantin acceptă titlul, aşteptând
momentul propice pentru a ataca tronul.
Situaţia se complică în
momentul în care Maximian doreşte reîntoarcerea pe tron. Susţinut de fiul său
Maxentius, solicită reîntoarcerea pe tron, lucru neacceptat nici de Galerius,
nici de Flavius Severus, nici de Constantin. Războiul porneşte cu o virulenţă
puternică.
Maxentius porneşte
împotriva lui Flavius Severus, pe care îl învinge şi ucide. În schimb la Massilia , Constantin îl
învinge pe Maximian şi îl constrânge la sinucidere. Situaţia nu poate fi
rezolvată decât de către Galerius. El îi deposedează pe toţi de titluri, îl
numeşte pe Linicius, un dac, augustus
în vest. Situaţia devine complicată pentru toată lumea. Linicius primeşte
teritoriile lui Galerius, dar este
augustus în vest. Maxentius rămâne
caesar în vest, controlând Italia şi Africa. Galerius este augustus în est,
fără teritoriu, dar practic unic împărat, iar Maximin Daia caesar în est. Singurul nelegitim este Constantin, dar
care controlează jumătate din imperiu: Gallia, Hispania şi Britannia. Este anul
308.
Constantin ştie că simpla
putere militară nu are importanţă. Şi începe acţiunea de legitimare.
Până în acel moment calitatea de Deus a împăraţilor era pe filiaţia
Iovus-Jupiter – augustus şi Hercule – caesar. În 310 Constantin îşi anunţă
descendenţa sa: este urmaşul principelui Claudius Gothicus. Mai mult decât
atât, iese şi anunţă că a avut o viziune prin care Apollo, Sol Invictus, îi
apare în vis şi îl anunţă că este salvatorul ce va conduce lumea. Elocinţa sa
îl face cunoscut şi iubit de întreaga populaţie din Gallia şi Hispania. Astfel
legitimat, conduce vestul imperiului fără probleme.
Moartea lui Galerius duce
la distrugerea tetrarhiei, şi aşa puternic zdruncinată. Maximin Daia, acum
augustus în est, doreşte recuperarea teritoriilor lui Galerius. Maxentius,
caesar în vest, doreşte să fie augustus în vest. Aşa încât alianţa dintre cei
doi este normală. Aflat într-o situaţie imposibilă, Linicius apelează la Constantin. Cei
Odată cu războiul, începe
şi marea aventură a lui Constantin cel Mare şi, odată cu el, a creştinismului.
Comentarii