Căderea Imperiului Roman de Apus. Constantin cel Mare. Impunerea

                                                                                                Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.

            Ce l-a împins pe acest general roman să adopte creştinismul. Un general de 39 de ani, cu o ascensiune importantă, cu victorii militare importante, cu o carieră ce pleacă de la cel mai mic rang de ofiţer, cu studii temeinice filosofice, vorbitor de mai multe limbi ale imperiului, care nu poate fi bănuit de obscurantism religios, cu o bogată istorie de curte, să părăsească dintr-o dată toate conceptele romane şi să încline spre creştinism, într-un moment în care creştinismul reprezenta pentru majoritatea populaţiei o religie interzisă, ciudată şi greu de digerat.

            Totul trebuie privit din prisma vieţii sale.

            Când totul părea a avea un sens, când viaţa sa sub protecţia tatălui şi sub îngrijirea mamei curgea lin şi spre un viitor garantat, divorţul părinţilor duce la colapsul vieţii sale. Din fiul lui Constantius Chorus ajunge fiul nelegitim al acestuia. Statutul său devine de ostatic, chiar dacă nu în mod explicit. Ascuns la curtea lui Domitian, primeşte însărcinări minore, fără importanţă politică. Nici militar nu se desăvârşeşte cum ar fi dorit. La 33 de ani primeşte cea mai înaltă funcţie de tribun, însă funcţia de tribun era rezervată tinerilor ofiţeri, şi nicidecum unui ofiţer care practic este trecut pe linie moartă. Tatăl său fusese membru al gărzii lui Aurelian de la 20 de ani, la 28 de ani fusese numit dux, iar la 30 de ani guvernator al Dalmaţiei. Aşa încât în mintea sa apare ideea clară că ascensiunea sa a fost oprită exact de faptul că este fiul lui Constantius Chorus.

            El nu are legitimitate personală, legitimitatea sa se naşte din legitimitatea tatălui său.

            Când în 305 tatăl său ajunge augustus, cererea de numire în funcţia de caesar fine cum nu se poate mai rău. Statul roman se baza pe meritocraţie, şi pe filiaţie. Iar Constantin cel Mare nu avea nici un merit, nici un trecut, nici o legitimitate. Iniţial este respins, iar tatăl său acceptă acest lucru. Trupele din Britannia îl aclamă datorită tatălui său, şi nicidecum datorită lui. Convins de acest lucru, nu renunţă la doleanţele sale şi reuşeşte să fie numit caesar de Galerius. Însă exact lipsa de legitimitate îl loveşte cel mai rău.

            Flavius Severus este de puţin timp caesar, iar in mai puţin de un an ajunge augustus. Caesarul său este şi mai puţin cunoscut. De exact acest lucru profită cuplul Maximin – Maxentius în încercarea de a cuceri puterea.

            Victoria asupra lui Maximian îi acordă prima legitimitate. Pe care o foloseşte din plin. Bun cunoscător al retoricii, Linicius fiindu-i un bun profesor, bun cunoscător al mentalităţilor romane, se leagă prin tatăl său de Claudius Ghoticus. Vigilent, îşi creează imaginea pas cu pas, cuvânt cu cuvânt , discurs cu discurs. Se apropie din ce în ce mai mult de cercurile creştine, adoptând monoteismul în locul dualismului Jupiter – Hercule. Este în acelaşi timp o încercare neechivocă de a înlocui ideea de tetrarhie, o conducere colegială, cu o conducere unică şi absolutistă. Iniţial începe a-l preaslăvi pe Marte, apoi trece spre Sol Invictus, vechiul zeu roman al cărui cult fusese instituit de Aurelian.

            Cu toate acestea, rămâne în afara jocului. Galerius nu îl stimează şi îl consideră un aventurier nedemn de titluri în stat. Este considerat un uzurpator şi nu poate trece mult timp până va fi înlăturat.

            Sunt multe cauze pentru care Constantin cel Mare se îndreaptă spre creştinism: cunoaşterea învăţăturilor creştine prin intermediul lui Linicius, un drag profesor al său, influenţa multiubitei sale mame, existenţa unui număr însemnat de creştini în toate păturile sociale, însă cel mai important lucru pare a fi necesitatea unei legitimări perfecte ce numai creştinismul i-o putea acorda. Era singurul care venea în numele a ceva nou, un liant ce îi putea acorda stăpânirea deplină.

            Înţelegerea cu Papa Miltiade o face, posibil, prin mama sa. Constantin cel Mare se obliga nu neapărat să înceteze prigoana creştinilor, din moment ce, aflat pe moarte, o făcuse Galerius, ci declaraţia că vine în numele creştinilor, că este ajutat de Iisus Hristos, cât şi portul semnului creştin Chi-ro.

            Odată condiţiile îndeplinite, trădarea creştinilor din trupele lui Maxentius se produce, victoria mult aşteptată făcându-l pe Constantin cel Mare să intre triumfător în Roma. Este aşteptat de Papa Miltiade şi de întreaga populaţie. Deşi vine în numele lui Iisus, deşi are semnul creştin, Constantin cel Mare conduce în cel mai bun stil roman. Acordă, însă o importanţă mărită creştinismului. Palatul Lateran le este acordat Papilor ca sediu, iar cu prilejul căsătoriei politice dintre Linicius, augustul din est, şi sora sa Constantia, emite Edictul de la Milano, actul prin care se consideră a consfinţi creştinismul pe întreg imperiul. În realitate, edictul nu are o importanţă atât de mare pentru creştini deoarece era doar o copiere a edictului dat de Galerius la Nicomedia cu doi ani în urmă.

            Pentru creştinism ceea ce va urma va fi important.

            Cu toate acestea, Constantin cel Mare îşi capătă legitimitatea cerută. El este augustus ajutat de Iisus, impunând astfel o nouă perspectivă religioasă şi de stat.

            Disputele dinte Linicius şi Constantin nu se opresc aici. Au loc confruntări militare, înţelegeri, împărţiri şi reîmpărţiri a teritoriului. Însă confruntarea finală are temei religios. Linicius rupe înţelegerea de la Milano în anul 320 şi reîncepe persecuţia creştinilor. Exact acest lucru îi dă posibilitatea lui Constantin cel Mare să primească legitimitatea completă. În fruntea trupelor sale pune labarum-ul, steagul de luptă creştin. Deşi trupele sale sunt compuse în principal din mercenari goţi şi franci, păgâni, armata este asimilată cu o armată creştină. În 324 Linicius pierde lupta, iar Constantin cel Mare dă exemplu de „profund creştinism”, iertându-l. Însă doar pentru câteva luni. Îl va executa.