Căderea Imperiului Roman. Dezastrul

                                                                                                Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.

            În istoria europeană dezastrul nu este prezent. Totul înseamnă evoluţie. Apariţia indo-europenilor nu poate fi asimilată unui dezastru, noi fiind indo-europeni. Distrugerea completă a civilizaţiilor miceniene, doriene, ioniene este evoluţia spre poporul antic grecesc şi completarea elementelor de civilizaţie cu elemente de independenţă şi putere armată, fără de care nu s-ar fi răspândit cultura. Revoluţia franceză este un element important în care libertatea învinge tirania. Primul şi al doilea război mondial reprezintă elemente de luptă în urma căreia învinge libertatea. Însă fiecare în parte reprezintă câte un dezastru. Fiecare în parte deosebit de răsunătoare, convulsive, ce lasă urme adânci în conştiinţa popoarelor. Singurul dezastru acceptat este căderea Imperiului Roman de Apus.

            Cum motivele sunt căutate întotdeauna în altă parte, căderea Imperiului Roman de Apus este datată convenţional. Însă momentul ales este greşit din moment ce la acea dată exista o ficţiune statală, nicidecum un stat în adevăratul sens al cuvântului.

            Dezastru dispariţiei statului roman se petrece cu mult mai devreme. Iar dispariţia statului este legată d dispariţia elementelor sale constitutive, şi nu într-o organizare iluzorie. Practic statul roman dispare în timpul lui Theodosie cel Mare.

            Flavius Theodosius este, până la un punct, o oglindă a lui Constantin cel Mare. El însuşi fiul unui strălucit general, Theodosius cel Bătrân, are însă norocul de a nu sta în umbra tatălui său. Participă la campanii militare, se distinge în luptă, creându-şi un nume propriu. Acţiunile tatălui său îi creează probleme majore. Conform spiritului epocii, Theodosius cel Bătrân face parte din diferite conspiraţii, sfârşind prin a fi executat. Fiului său i se ia titlul de dux al Moesiei şi, practic, este exilat pe pământurile sale din Hispania. Pentru scurt timp. Uciderea lui Valens,  augustus în est, în lupta împotriva goţilor de la Adrianopole creează o problemă majoră în statul roman. Aflat departe de Constantinopole, Gratian, augustus în vest, face o alegere considerată normală, fără a putea bănui urmările alegerii sale. Fără a-l numi de jure augustus, îi acordă de facto lui Theodosius conducerea statului în est.

            În 378 Flavius Theodosius se deplasează în Moesia. Ia conducerea trupelor romane şi pacifică regiunea. Mai mult decât atât, stabileşte o alianţă cu goţii extrem de benefică pentru el. Aliaţi de nădejde, goţii vor participa la toate acţiunile sale ulterioare.

            Doi ani îi ia lui Flavius Theodosius să ajungă la Constantinopole. Doi ani extrem de importanţi în care îşi consolidează puterea, îşi creşte prestigiul şi pregăteşte acţiunile ulterioare.

            Nu se cunoaşte motivul pentru care adoptă credinţa niceniană. Familia sa este creştină, însă greu de crezut că sunt nicenieni. Este perioada în care arianismul este religia creştină oficială, la Constantinopole existând un patriarh arian. Goţii, aliaţii de nădejde, sunt arieni. Iar nicenianismul este permanent persecutat.

            Nici comportamentul său ulterior nu arată existenţa unei persoane pioase, cuprinse de evlavie, ci din contră. Cu o personalitate violentă, capricioasă, este capabil să masacreze populaţia din Tessalonic doar pentru că este ucis comandantul gărzilor gotice şi într-o formă rară. Cheamă populaţia la circus, închide porţile, iar goţii sunt lăsaţi să ucidă întreaga populaţie.

            Cea mai plauzibilă este dorinţa de legitimare, asemănătoare lui Constantin cel Mare, putând astfel să conducă statul refăcut sub religia creştină niceniană.

            Motivele adevărate nu se cunosc, sunt arătate doar cele oficiale, religioase. Cert este că, după pacificarea Moesiei şi alianţa cu goţii, în primăvara anului 380 dă un edict, împreună cu Gratian, prin care se arată că singura credinţă acceptată este credinţa niceniană, fără a se interzice celelalte religii considerate păgâne. Înainte de a intra în Constantinopole se botează în credinţa niceniană, iar acţiunile sale ulterioare întăresc nicenianismul.

            La două zile după ce intră în Constantinopole, îl înlocuieşte pe patriarhul arian cu unul nicenian. Pentru a întări credinţa niceniană, destul de puţin răspândită, formează un al doilea sinod, în 381, în care condamnă credinţa ariană şi o înlătură definitiv.

            Acţiunile iniţiale ale lui Theodosius sunt îndreptate exclusiv împotriva arienilor. Cultele păgâne nu sunt atacate în nici un fel, existând chiar personalităţi de marcă păgâne în administraţia proprie. Acţiunile sale par nesigure, mai ales că nu are conducerea în vest. Deşi par protective, legile prin care permite păgânilor să îşi continue practicile religioase, sunt din ce în ce mai restrictive. În 388 Flavius Theodosius înlocuieşte toţi prefecţii subordonaţi, iar cei nou numiţi au sarcina precisă de a distruge toate templele păgâne. Absolut toate religiile păgâne sunt suprimate.

            Însă acţiunile sale nu sunt pacifiste, desfăşurate sub auspiciile păcii, ci extrem de violente. Creează două corpuri armate. Una este formată din goţii aflaţi sub comanda sa, alta este formată din creştinii radicali, în mare parte călugări din mănăstirile din Egipt. Violenţa este excesivă, având loc ucideri în pieţele publice, distrugerea templelor păgâne şi chiar lupte de stradă. Cele două grupări trec prin foc şi sabie întregul stat roman. Acţiunile culminează cu uciderea, într-o singură zi, a peste 7000 de persoane la Thessalonic.

            Acţiunile sunt dezavuate de toată biserica. Deşi se face în numele creştinismului, distrugerile fac numai rău. Ambrozie, episcopul de la Mediolanum, în acuză pe Flavius Theodosius. Împăratul, aflat în maximul său avânt, îl desfide şi refuză să se oprească. Lupta surdă dintre cei doi începe. Pe de-o parte există puterea imperială, cu toate caracteristicile sale, pe de cealaltă parte există puterea creştinilor. Ceea ce părea imposibil se produce.

            Ameninţat cu excomunicarea, la un pas de a pierde totul, Flavius Theodosius se târăşte în genunchi în faţa episcopului. Obţine iertarea cu un preţ incalculabil.

            În 392 Flavius Theodosius este numit, cu ajutorul creştinismului, împărat în vest. Este ultimul şef de stat. În scurt timp va produce elementele necesare dispariţiei statului roman.

            Se interzic toate cultele păgâne, inclusiv veneraţiile din propria casă. Marile aglomeraţii urbane sunt păgâne, creştinismul nereuşind să pătrundă. Este stinsă flacăra veşnică a Templului Vesta, vestalele fiind alungate, se interzice orice formă de ajutor bănesc. Însă cel mai important lucru este renunţarea la simbolurile statale.

            Dominus et Deus este numit, şi rămâne astfel, Tatăl. Împăratul îşi pierde, astfel, principala calitate statală.

            Pontifex Maximus, funcţie deţinută de la crearea Principatului, este preluată de către papă sau patriarh, consfinţindu-se astfel supremaţia religioasă a conducătorilor bisericeşti, în detrimentul împăraţilor.

            Pater familiae este acordat, de jure, fără a se specifica, Fiului Iisus Hristos, ca protector al tuturor creştinilor.  

            Distrugerea tuturor elementelor ce formează statul roman, religie, structură politică, cât şi pierderea caracteristicilor imperiale duc la dispariţia statului roman. Din punctul meu de vedere, sfârşitul Imperiului Roman ca stat, sfârşitul lumii romane are loc în anul 392. Ce va urma va reprezenta cu totul alt stat, cu alte caracteristici şi alte componente politice şi sociale.

            Prin acţiunile sale Flavius Theodosius distruge o lume. Distrugerea nu se va produce simplu, ci în urma unui război. Este un nou tip de război, mult mai devastator, ce nu va permite o pace de compromis, ci doar o pace fără prizonieri – războiul religios.