Căderea Imperiului Roman de Apus. Creştinismul până la Constantin cel Mare

                                                                                                Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.

            În general istoria creştinismului şi a Imperiului Roman sunt privite diferit, fără avea vreo legătură între ele. Doar prin persecuţiile create de diverşii împăraţi. Iar aceste persecuţii sunt cauzate, conform versiunilor existente, de păgânismul roman, de imoralitatea împăraţilor ce nu puteau să accepte mesajul creştin.

            Şi totuşi…

            Cetăţenii romani, până la cel mai înalt nivel, sunt profund religioşi. Multitudinea de zeităţi, vechi greceşti, preluate de romani, orientale, demonstrează exact acest lucru. Nimic din activitatea lor nu se făcea fără a cere protecţia zeilor. Nici chiar activităţile considerate imorale nu erau decât rezultatul unor activităţi religioase, sau ascunse sub acest aspect. Lumea lor era conducă de Jupiter – Iovus, ca putere politică, de Marte – Hercule, ca putere militară, de Venus – Cupidon, iubirea, de Mercur – afacerile. Iar lista poate continua la nesfârşit, până în cele mai amănunţite elemente ale vieţii. Deci nu religiozitatea le lipsea romanilor, chiar sub o formă „păgână”. Chiar şi imoralitatea este ascunsă sub o formă religioasă – Bachus şi Venus – Cupidon.

            Pe de altă parte romanii sunt extrem de conservatori. Petru ei Pater familiae şi, implicit, Pater Patriae sunt elemente de nezdruncinat. Sunt modelele de viaţă bine structurate şi bine înfipte în realitatea de zi cu zi.

            Un al treilea element al societăţii romane este dat de toleranţa religioasă. Toate religiile lumii îşi găsesc un loc sub soarele romanităţii. Toţi sunt acceptaţi, toţi sunt slăviţi, toţi sunt veneraţi. Cum a reuşit astfel ca religia, considerată cea mai luminoasă, să fie persecutată atât de sistematic? De ce toleranţii romani au fost intoleranţi cu creştinismul? Din lipsă de înţelegere – ei continuatorii filosofiei greceşti? Din cauza lui Satan?

            În realitate religia creştină, iar aici nu vorbesc despre creştinismul timpuriu, este o religie profund intolerantă.

            Intoleranţa se observă atât în perioada persecuţiilor, în activitatea internă, cât mai ales după definitivarea singularităţii religioase, sub Teodosie cel Mare.

            Pentru a privi mai atent importanţa creştinismului în perioada dominatului, să refacem un mic time line al creştinismului.

            În perioada apostolatului Sfinţilor Petru şi Pavel, puterea de infiltrare a creştinismului se reduce la evrei, sclavi şi plebe. Dezvoltarea bisericii începe odată cu stabilizarea principatului, sub Nerva şi Traian. Papa Clement pune bazele sistemului bisericesc – episkopoi, presbiteroi şi deakonoi. El este cel care disciplinează o biserică în creare, cu puternice curente locale şi neîndoielnice dispute filosofico-religioase. Crearea bisericii continuă în toată perioada de stabilitate – Papa Alexandru  introduce elementele liturgice, Papa Sixtus consolidează disciplina şi „tradiţia”, Papa Hyginus condamnă ereziile apărute, în special gnosticismul, Papa Pius excomunică expres gnosticismul, Papa Ancietus bune bazele dogmaticii bisericeşti, Papa Victor universalizează creştinismul prin adoptarea limbii latine ca limbă a messei.

            La începutul crizei biserica creştină este osificată şi puternic. Au destul de mulţi adepţi, sunt organizaţi, chiar au diferenţe religioase. Este o lume religioasă profundă, în continuă transformare.

            Ce produce biserica creştină?

            Într-o perioadă de profundă neîncredere, biserica creştină aduse speranţa. Este un element extrem de important în fericirea unui om. Cu timpul această speranţă, născută de biserica creştină, se sădeşte în mintea din ce în ce mai multor romani, până la cele mai înalte niveluri. Cu fiecare principe ucis, cu fiecare instabilitate politică, tot mai multe persoane încep să creadă că singura speranţă este în creştinism.

            Nero a ucis creştinii deoarece nu aveau apărare. Septimius Severus i-a persecutat deoarece produceau nenumărate scandaluri între ei, montanişti, marcionişti, scandaluri uneori ce deveneau adevărate revolte. Primul care înţelege cu adevărat pericolul creştin pentru statul roman este Decius.

            Ajuns principe, Decius găseşte o biserică condusă de Papa Fabian complet dezvoltată: în acel moment biserica era un organism viu, puternic şi extrem de bine organizat. Cu o birocraţie suplă, cu o disciplină de fier, contrastează puternic cu slabul stat roman. Alegând tradiţia romană în faţa „armatei” creştine, Decius se hotărăşte să o distrugă. Doar moartea lui Decius salvează biserica.

            Însă biserica renaşte. Lipsită 14 luni de papă, cu un conflict intern – novaţionismul- de o profundă intoleranţă, biserica se reclădeşte, cu încetul, în special datorită crizei profunde în care se află imperiul. Pe întreaga perioadă a existenţei Imperiului Gallic sau a Imperiului Palmyriei, biserica, profitând de slăbiciunea statului, îşi rezolvă problemele interne şi redevine puternică. Atât de puternică încât Aurelian, proaspătul reunificator al Principatului, apelează la Papa Felix pentru a rezolva unele probleme religioase care produceau revolte in anumite părţi ale principatului. Este practic momentul în care biserica primeşte recunoaştere principelui ca făcând parte din elementele constitutive ale statului.

            De ce atunci să fie prigoniţi exact cel mai important curent religios? Cea mai importantă structură religioasă, cea mai organizată, disciplinată „armată” din Imperiu? Din cauza intoleranţei.

            Creştinii nu acceptă conducerea principelui în calitate de Pontifex Maximus. Ei sunt conduşi de către patriarhii proprii, egali în drepturi. Principiul de bază este „Dă-i cezarului ce-i al cezarului, iar lui Dumnezeu ce este al Lui Dumnezeu”. Ei fac parte din societatea romană, dar cu regulile, principiile lor care, de cele mai multe ori contravin dispoziţiilor princiare.

            Creștinii nu sunt toleranţi, nici în interior – novaţioniştii îi contestă vehement pe cei care au apostaziat în timpul lui Decius, gnosticii, montaniştii, marcioniştii sunt excomunicaţi, cei care ţin la legile evreieşti sunt excomunicaţi, cei care contestă ierarhia, disciplina sunt înlăturaţi, dar în special în relaţie cu celelalte religii. Intoleranţa faţă de celelalte religii se va dezvălui în timpul şi după Teodosie cel Mare.

            Pe de altă parte, creştinii nu văd în principe un conducător. Împăratul, stăpânul lor este Iisus, împărăţia lor este alta. Nerecunoaşterea primordialităţii principelui este un element extrem de important în viaţa socială şi politică a principatului.

            Diocletian nu se considera un roman, un quirit. El era un general din Dalmaţia ajuns la conducere. Nici Constantin Chorus nu este un quirit. Este un general trac din Dardania. Maximian este din Sirmium, cetatea ce a dat numeroşi împăraţi traci ai Romei. Iar Galerius, nici măcar nu încearcă să îşi ascundă originile tracice, mama sa fiind dacă din nordul Dunării, fiind un duşman fervent al romanilor şi dorind chiar să schimbe numele imperiului în Dacia, persecutând pe romani şi provocând numeroase revolte la Roma. Nici unul dintre ei nu doreau să restaureze vechile tradiţii romane, precum Decius. Ei doreau supunere totală. Iar singurii care nu se supuneau erau creştinii.

            Diocletian începe persecuţia în 303, la îndemnurile directe ale lui Galerius. În calitate de Dominus et Deus, Diocletian desfiinţează biserica şi solicită închinarea rapidă a creştinilor la Sol Invictus. Apostaziile sunt aproape generale, de nivelul celor din timpul lui Decius. Biserica rămâne fără papă între 304 şi 308. În vest Maxentius încetează persecuţiile în 308, însă le reîncepe în scurt timp. În est Galerius le continuă neobosit, urmat de nepotul său Maximin Daia, ce se declara la rândul său dac, duşman al Romei şi al creştinismului.

            Anul 313 este definitoriu în istoria umanităţii. Este anul în care Constantin cel Mare, aliat cu Linicius, reuşesc să îi învingă pe Maxentius şi pe Maximin Daia. Europa intră într-o nouă eră – era creştinismului.