Căderea Imperiului Roman de Apus. Cum a primit şi cum a predat creştinismul Constantin cel Mare

                                                                                                Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.

            Absolut toate opiniile creştine, şi majoritare cele istorice, arată un Constantin cel Mare ca un personaj extrem de religios, pios, un bun creştin. Unii înaintează ideea creştinării sale timpurii, alţii în timpul vieţii. Constantin cel Mare se creştinează în ajunul morţii sale, şi nicidecum în timpul vieţii.

            Pentru Constantin cel Mare creştinismul este un mijloc de legitimare. Folosit iniţial în victoria cu Maxentius, labarum-ul, ca semn al apartenenţei la creştinism, este folosit intens în victoria contra lui Licinius. Însă legitimarea prin creştinism nu îl face creştin.

            Mai mult decât atât, Constantin cel Mare permite existenţa tuturor celorlalte religii, din care creştinismul nu este conducător, sau superior, însă i se permite o vizualizare mai mare. Pentru creştinism se acceptă orice formă de manifestaţie, neîngrădindu-le pe celelalte. Ofensiva împotriva religiilor necreştine, „păgâne”, nu este pornită sau susţinută de către împărat, însă acceptată tacit, aproape fiind şantajat de legitimitatea primită.

            Constantin cel Mare va folosi intensiv toate simbolurile vechi romane, inclusiv cele religioase. El este în continuare Pontifex Maximus, şi îşi va folosi prerogativele în mod direct şi eficient. Sol Invictus este o religie acceptată şi folosită la cel mai înalt nivel. În acelaşi timp va încerca, şi în parte va reuşi, să introducă toate sărbătorile religioase necreştine în noua religie, din ce în ce mai dominantă. Momentul în care se stabileşte data naşterii lui Iisus Hristos în data de 25 decembrie, întreaga poveste născută, este semnificativ. Zeul Mithra, reprezentativ pentru lumea romană, de origine estică şi persană, al cărui cult este extrem de bine dezvoltat în stat, este un zeu născut pe 25 decembrie, într-o iesle săracă, iar primii care i s-au închinat au fost păstorii. La fel este semnificativă şi închinarea la ieslea noului născut a celor trei magi, reprezentând cele trei religii dominante în epocă: cel persan – Mithra şi zoroastrismul, cel arab – reprezentând religiile elenistice, şi cel african – întregul sistem religios al egiptenilor. În acest fel toate religiile existente în statul roman se închină şi acceptă naşterea unei noi religii, cea creştină. Sincretismul creştinismului va începe odată cu Constantin cel Mare şi se va finaliza în momentul în care toate sărbătorile necreştine vor fi introduse efectiv în creştinism.

            Acest proces de uniformizare a creştinismului este început de împărat cu un singur scop. Prin legitimarea sa şi consolidarea statului, neîncrederea ce a provocat criza dispare. Însă o nouă criză este pe care a se naşte. Creştinismul este dezbinat, fără să aibă nici cea mai mică stabilitate. Împărţiţi pe ideologii, pe apartenenţă socială şi/sau locală, creştinii se află într-un continuu conflict, atât în interior, cât şi în exterior. Lipsa de înţelegere, intoleranţa, fac din creştini şi creştinism un vacarm de nedescris, lipsit de posibilitatea de modelare şi supunere. În loc să creeze stabilitate, creştinii creează dezordine socială şi, inevitabil politică.

            Reîntoarcerea la perioada în care creştinii au fost persecutaţi este inacceptabilă. Pe de-o parte s-a dovedit ineficienţa persecuţiilor, pe de altă parte nu îşi putea distruge propria legitimitate. Aşa încât singura soluţie este uniformizarea religiei şi înlăturarea elementelor centrifuge.

            Sub înaltul său patronaj datorat funcţiei de Pontifex Maximus, se desfăşoară la Nicaea primul sinod ecumenic. Nu intrăm în amănuntele religioase, de ordin canonic, şi prezentăm principala controversă rezolvată de sinod – controversa ariană. Puternic dezvoltată, cu rădăcini în creştinismul gnostic, controversa născută de Arius provoacă frisoane conducerii bisericii. La fel nu intrăm în amănuntele disputei religioase, interesându-ne doar rezultatul sinodului.

            La sinod participă un număr uriaş de reprezentanţi, aproximativ 1800, din care doar aproape 200 sunt semnatari. Hotărârile lor modelează biserica creştină până în ziua de azi, definitiv pentru ortodoxie, cu modificări şi adăugiri pentru toţi ceilalţi creştini.

            Două hotărâri sunt importante. Prima este condamnarea ereziei lui Arius, excomunicat şi trimis rapid de împărat în exil. A doua este apariţia Crezului , elementul primordial de credinţă.

            Pentru Constantin cel Mare scopul sinodului a fost atins. Pentru prima dată întreaga credinţă este unitară, iar toate bisericile acceptă un punct de vedere unitar. Însă punctul de vedere ales de biserică va produce cataclismul.

            Iniţial împăratul, deşi observă problema, nu poate acţiona în mod direct. Îl acceptă, dar va acţiona pe mai departe, cu toate mijloacele necesare, pentru înăbuşirea bisericii născute în urma sinodului de la Nicaea. Care este pericolul produs de biserică?

            Tatăl este numit Dominus et Deus.

            Prin această denumire, împăratul îşi pierde principala prerogativă a sa. Nemaifiind nici Stăpân, nici Zeu, împăratul devine egalul tuturor celorlalţi, însă deasupra sa se aşează slujitorul lui Iisus, indiferent de locul unde se află, la Roma, Constantinopole, Alexandria sau Antiohia. În termeni moderni se poate spune că se modifică Constituţia, transformând-o din imperiu absolutist în imperiu constituţional.

            Neputând nici modifica termenii Crezului, nici repudia pe participanţi, împăratul acţionează încet, prudent, dar hotărât. La scurt timp după Sinod, îl înlocuieşte pe Patriarhul Alexandriei, Athanasius, principalul adversar al lui Arius. Se va folosi de Eusebiu de Nicomedia, principalul confident. Vor urma 17 ani de exil. Finalmente toţi cei care au făcut parte din Sinod vor fi înlăturaţi. Însuşi Arius se întoarce doi ani mai târziu, sistemul religios arian devenind astfel singurul cel legal.

            Începe o nouă serie de persecuţie, împotriva nicenienilor. Persecuţia se va dovedi puternică, incapabilă să distrugă sistemul nicenian, însă generatoarea unui conflict ce va duce, finalmente, la distrugerea statului roman.

            Cu câteva zile înainte să moară Constantin cel Mare îi cere principalului confident, Eusebiu din Nicomedia, să îl creştineze. Aşa încât în ziua morţii, Constantin cel Mare este creştin arian desăvârşit.