Căderea Imperiului Roman de Apus. De la Republică la Dominat. Criza secolului III.

                                                                                                 Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.

            În istoria Imperiului Roman un loc important îl are Criza secolului III. Vorbim despre criza care a demolat statul creat de Octavian, născând un alt stat, modern şi fiabil. La momentul în care s-au dezbătut cauzele ce au dat naştere crizei, s-au enumerat toate posibilităţile, economice, politice, sociale, militare, toate mutaţiile existente într-o societate în profundă schimbare. Analizate pe toate feţele, disecate şi explicate, nici una din cauze nu au putut demonstra capacitatea imperiului de regenerare. Un stat demolat politic, social, economic, financiar, din punct de vedere al cetăţeniei, dezmembrat în trei, renaşte mai puternic, mai stabil şi mai echilibrat ca niciodată. S-a spus că s-a trecut prin criză „cu noroc”, că numai întâmplarea, sau lipsa de putere a migratorilor, a făcut ca statul să reziste. Şi totuşi…

            Singura cauză a crizei secolului III este neîncrederea.

            Principatul se bazează pe faptul că întreaga societate romană, patricieni sau plebei, acordă întreaga putere, investesc întreaga încredere într-o persoană. Dovada încrederii o reprezintă deificarea acestuia, în general după moarte. Princeps nu poate fi decât un semizeu, o persoană superioară tuturor celorlalţi cetăţeni. Ceea ce nu a putut prevede Octavian, viitorul comportament al princeps-ului, a reglat Nerva, pe baza experienţelor acumulate. Aşa încât eşecurile Caligula, Nero sau, mai important, Domitian, a fost reglat prin sistemul de adopţie al celor mai capabili generali şi administratori. Au urmat 3 princeps exemplari, Traian, Hadrian şi Antonius Pius, care au condus în medie 20 de ani, ani glorioşi pentru Principat. Deşi al patrulea princeps ales după aceleaşi principii, Marcus Aureliu, este un om de stat extraordinar, războiul marcomanic şi căderea Aquileniei dă naştere unei nesiguranţe fenomenale. Principele, în care s-a investit atâta încredere, nu este capabil să oprească pătrunderea barbarilor pe pământurile italice. Din acest moment, întreaga societate, de la plebei la patricieni, privesc cu neîncredere în princeps-ul ales. Commodus, împăratul „născut în purpură” este ucis, dând naştere unei avalanşe politice. Este momentul în care neîncrederea dă naştere unei catastrofe politice: puterea este pierdută de către patricienii romani, lucru ce va da naştere unei mişcări browniene devastatoare. Însă exact această mişcare va salva statul roman.

            Perioada crizei secolului III s-a stabilit între 235 dHr.  anul în care devine princeps Maximin Thrax,  şi 284 dHr., anul în care ajunge la putere Diocletian. O perioadă scurtă, lăsată la nivel de criză maximală, ce nu acoperă în totalitate cauza ce provoacă în sine criza. O mai bună periodizare ar fi 166 dHr., anul începerii războaielor marcomanice – 313 dHr. edictul de la Milano, anul în care încetează orice persecuţie asupra creştinilor.

            Criza se dezvoltă liniar. Nu sunt sincope, nu se recâştigă încrederea, cu toate reformele menite să refacă prestigiul Principatului, şi apoi a Dominatului.

            Prima dată se pierde încrederea în patricienii originari din Roma, senatorii şi generalii romani care, deşi nenăscuţi la Roma, reprezintă în sine establishment-ul central. Septimius Severus  este născut la Leptis Magna, în Provincia Africa, persoană cu origini punice şi berbere. Statul se reaşează, se recapătă puţină încredere. Fiul său, Caracalla, reformează definitiv principatul prin Constitutia Antoniana, prin acordarea cetăţeniei tuturor trăitorilor din principat. Începe epoca quruţilor fără quruţi.

            Însă incapacitatea administrativă a lui Caracalla distruge fărâma de încredere recăpătată. Urmează trei împăraţi, Macrinus – ucis de garda pretoriană, Elagabalus – cu tendinţe homosexuale, neacceptabile în epocă, şi Alexandru Sever – minor.

            Cu Maximin Thrax, 235 dHr., începe lungul şir de Princeps de origine barbară. Este un şir a cărei origine tracică este de necontestat, lucru important pentru poporul român, deşi acest şir nu a fost exclusiv tracic.

            Cu fiecare împărat  încrederea scade. După Maximin Thrax urmează patru împăraţi într-un an. Gordian al III-lea stabilizează Principatul, însă el este minor, iar frâiele puterii stau în altă parte. Împotriva sa se ridică Filip Arabul, de origine siriană. Uciderea sa aduce pe tron nu mai puţin de cinci împăraţi într-un an de zile.

            Decius ajunge pe tron în 249 dHr., la un an de la moartea lui Filip Arabul, de origine tracică.  Este primul care conştientizează cauzele decăderii imperiale şi încearcă din răsputeri să reconstruiască tot ce s-a distrus. Direcţia principală este refacerea vechilor valori romane, aflate în defensivă în faţa creştinismului. Încearcă reînfiinţarea funcţiei de censor, cu atribuţii de morală, şi începe o persecuţie extraordinară a creştinilor. Loviturile aplicate bisericii sunt fără precedent, iar urmările asemenea. Biserica se află în pragul extincţiei – 14 luni fără papă, cu marea majoritate a creştinilor renunţând la credinţă, cu probleme ulterioare cauzate de reprimirea celor care au renunţat. Doar moartea lui Decius duce la salvarea bisericii.

            Din nou imperiul intră în criză profundă odată cu moartea lui Decius. Cinci împăraţi în 2 ani. Senatul însă este revigorat de politica dusă de Decius. Aşa încât are capacitatea de a numi Princeps un senator vechi, tradiţionalist. Este vorba despre Valerian, senator apreciat de însuşi Decius ce îi oferise titlul recreat de censor.

            Ceea ce începe ca un triumf al tradiţiei se sfârşeşte ca un dezastru al Principatului. Valerian este înfrânt şi capturat, lucru nemaivăzut până atunci, de regele perşilor Sharpur I. Din acel moment nimeni nu mai acceptă autoritatea lui Gallienus, fiul şi co-princeps-ul Romei, nimeni nu mai are încredere. Soluţia găsită este autoguvernarea până la secesiune.  Au loc revolte generalizate în imperiu. Ingenuus, Regalianus, cu ascendenţă dacică, în Pannonia şi zona Sirmium, Aemilianus în Egipt, Aureolus la Mediolanum. Consecinţa imediată este secesiunea. Hispania, Gallia şi Britannia formează Imperiul Gallic, condus de Postumus, Macrianus dă naştere Imperiului Palmyrian, în Asia Minor, Cappadocia, Egipt şi restul orientului.

            Secesiunea durează 14 ani, perioadă în care Claudius Gothicus şi Aurelian definitivează reforma armatei – apariţia cavaleriei ca forţă militară mobilă şi rapidă.

            Aurelian, despre care noi nu prea avem păreri bune, prin părăsirea Daciei, este un general cu origini tracice ce reformează din temelii principatul. Principala sa reformă, ce prevesteşte Dominatul şi, în cele din urmă, victoria creştinismului,  este reforma religioasă. Aurelian impune monoteismul prin venerarea exclusivă a lui Sol Invictus, Apollo, zeul soare. Este un pas extrem de important deoarece populaţia romană, astfel pregătită, va putea accepta mai uşor monoteismul creştin.

            Succesul părea garantat. Apropierea de creştinism este evidentă. Monoteism, renaştere victorioasă, încredere în viitor. Unitate, stabilitate, credinţă. Însă totul se transformă în tragedie.

            Aurelian este ucis de garda pretoriană. Nici măcar Probus nu reuşeşte să înfrâneze căderea Principatului.

            Pe 20 noiembrie 284 dHr. Domitian preia titlul de princeps, împreună cu toate caracteristicile sale: tribun al plebei, imperator, pater patriae. În scurt timp Diocletian renunţă la toate titlurile sale. Acest lucru nu înseamnă o demisie, ci din contră. Din Princeps – primul dintre cetăţeni, devine Domnius et Deus – stăpân şi zeu. Ultimele urme ale statului roman cunoscut, rămăşiţele republicii şi ale statului creat de Octavian, dispar. Este momentul de maximă dezvoltare şi progres al lumii romane.