Căderea Imperiului Roman de Apus De la Republică la Dominat. Începuturile.

                                                                                                   Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.

            Gaius Iulius Caesar este definitoriu pentru dezvoltarea Europei. Membru al unei case patriciene extrem de vechi, ginta Iulia, prezumtiv urmaşă a fiului lui Enea, fondatorul Romei, este destul de săracă în anul naşterii lui caesar încât acesta să se nască şi să trăiască în primii ani într-o insluae, micile şi insalubrele locuinţe plebee. De aici şi dragostea sa pentru plebe, cu un răspuns imens ala acestora.

            Viaţa şi faptele sale sunt exemplare, demne de urmat. Aşa încât împăraţii germani, până în 1918, se numesc Kaiser, împăraţii ruşi îşi iau titlul de Tzar, iar Mehmed al II-lea, după cucerirea Constantinopolelui, revendică titlul de Kayser-i Rum. Cu toţii tânjesc după gloria lui Caesar.

            Însă moştenirea lui Caesar este imediată.

            Republica romană străbătea un secol extrem de tensionat. Avusese loc războiul civil dintre Marius şi Sulla, revolta lui Spartacus, conflictul mocnit între Crassus şi Pompei, culminând cu războiul civil între Caesar şi Pompei. Toate aceste acţiuni se petrec în timpul vieţii lui Caesar, fiind influenţat sau influenţând decisiv mersul istoriei. Este nepot al lui Marius, adjunct al lui Crassus în masacrarea gladiatorilor lui Spartacus, al Treilea triumvir, cel care pune capăt conflictului Crassus-Pompei, învingător asupra lui Pompei.

            Este fără doar şi poate un secol aflat sub permanentul pericol al conflictului dintre Populares, partidul plebeilor şi susţinătorilor acestora, din care făcea parte Caesar, şi Optimates, partidul patricienilor.

            În cei 4 ani de conducere discreţionară, presăraţi de numeroase conflicte militare şi, implicit triumfuri, Caesar are demnităţile publice importante în Republică. De patru ori consul, 11 zile dictator, demisionar, dovedind o fineţe politică remarcabilă, imperator – comandant militar suprem. Avalanşa de titluri acordare de Senat este de neoprit: consul pe viaţă, pontifex maximus – şeful cultelor religioase- pe viaţă, pater familiae, şi, în final, dictator 10 ani.

            Caesar nu este asasinat, aşa cum se prezintă în istoriografie, ci este executat ca urmare a hotărârii Senatului. Este evident că hotărârea s-a luat în secret, conspirativ. Este evident că legiunile romane nu acceptau uciderea conducătorului lor, doar prin puterea armelor se impune Caesar. Dar modalitatea şi locul morţii lui caesar sunt semnificative. Executarea ritualică, fiecare membru al Senatului înfigând cel puţin o dată pumnalul în trupul dictatorului, nu avea să salveze republica.

            Marcus Antonius, locotenentul lui Caesar, atacă retoric Senatul, acuzat de asasinat. Reîncepe un război civil în două etape, prima prin alianţa Antonius-Octavianus, nepotul lui Caesar, al doilea între Antonius şi Octavianus.

            Prin instalarea lui Octavianus ca singur consul, încetează o perioadă de războaie civile, statul roman intrând în faza principatului, de puternică dezvoltare.

            Moştenirea lui Caesar este una singură – stabilitatea statuată de el dă posibilitatea unei dezvoltări fără precedent, atât pentru patricieni cât şi, în principal pentru plebei.

            În esenţă, întreaga populaţie romană, de la patricieni la plebei, este sătură de interminabilele războaie. Cei patru ani de dezvoltare ai lui conducerii lui Caesar sunt atât de întipăriţi în mintea romanilor, încât ei tânjesc cu disperare la acele timpuri. În acelaşi timp nu pot renunţa la sistemul vechi republican, atât de vechi şi efervescent. Aşa încât creează masca. Perioada până la dominat se poate caracteriza ca fiind un conservatorism dinamic.

            Statul rămâne Republică. Este condus în continuare de Senat ce îşi deleagă puterile sale executive. Octavianus, este consul între 27 şi 23 îHr. primeşte şi titlurile de Princeps – primul între cetăţeni şi Pontifex Maximus. Este supranumit Augustus, pentru geniul său. Renunţă la titlul de consul atunci când realizează unde se găseşte puterea. În 23 îHr, pe lângă titlul de Imperator – comandant suprem militar, preia şi funcţia de tribun, funcţie cu care controlează Senatul. O arte din atribuţiile questorilor îi sunt acordate, precum şi dreptul de a pune sub conducerea sa provinciile proaspăt cucerite, provinciile imperiale, diferite de cele senatoriale, aflate în pace. Dominaţia sa este definitivă, fără a se pune o secundă în discuţie puterea Senatului.

            În realitate puterea Senatului este o pură ficţiune. Statul intră în era Principatului. Principele imperator nu poate pierde puterea decât cu moartea sa. Naturală, în cazul unui principe bun, sau ucis, în cazul principilor răi. Noul principe era instalat de către Senat, cu acordul armatei, deoarece era şi imperator, ulterior fiind numit exclusiv de armată.

            Social se produce o revoluţie cu efecte imediate. Dispar partidele Populares şi Optimates, patricienii modelându-se în prieteni sau duşmani ai poporului, în funcţie de interesele principelui. Puterea politică le aparţine în continuare, sub sancţiunea plebeilor, însă decorativă. Apare o nouă categorie, esenţială în dezvoltarea ulterioară – cavalerii. Sunt plebei care îşi depăşesc condiţia socială, dar nu pot fi patricieni. Cu timpul pun stăpânire pe întreaga economie romană, financiară sau nu, devenind motoarele principale. Au autoritate nelimitată, uneori şi asupra patricienilor, profitând de lipsa de putere a acestora. De cele mai multe ori, fiind oameni energici şi inteligenţi, patricienii apelează la serviciile lor.

            Puterea militară a romanilor creşte. În fruntea legiunilor se ajunge pe merite, nu pe funcţii oferite patricienilor carierişti. Garda pretoriană este un exemplu grăitor. Extrem de veche, garda îşi găseşte utilitatea maximă în timpul lui Octavianus. Iniţial garda de corp a imperium-ului, ulterior are capacitatea de a înălţa pe tron împăraţii. Gardă de elită, demonstrează capacitatea militară nemăsurată a noului stat.

            Însă cea mai semnificativă este revoluţia juridică. Republica romană se baza pe dreptul quiritar, sistem de drept greoi, depăşit, destinat exclusiv cetăţenilor romani. Pentru schimburile comerciale cu barbarii se foloseşte dreptul peregrin, mult mai dinamic şi adaptat nevoilor directe. Aşa încât, Octavianus acordă şi cetăţenilor romani posibilitatea de a folosi dreptul peregrin în relaţiile comerciale dintre ei, revoluţionând comerţul prin numeroasele senatusconsultele emise în timp. Abia Iustinian avea să reglementeze sistemul juridic roman, extrem de stufos şi complicat. Însă după 500 de ani de dezvoltare juridică.

            Ca o concluzie, noul stat roman, republică în teorie, principat în practică, este vechiul stat sub a cărui mască se ascunde o dictatură militară şi politică perfectă, care însă transformă social şi economic un stat închistat în lupte infinite şi neproductive, asigurându-i stabilitatea şi uniformitatea necesară unei dezvoltări structurale temeinice, dezvoltare ce va transforma republica într-un imperiu invincibil.