Căderea Imperiului Roman de Apus. Dominatul. End of story
Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.
Cu
siguranţă nimic nu prevestea sfârşitul Principatului. Ajunşi pe tron, principii
încercau să rezolve problemele profunde în care se găsea statul roman, să
peticească şi să supravieţuiască, însă inevitabil sfârşeau sub pumnalul
nemilostiv al unui general puternic şi dornic de mărire. De la Aurelian încoace, ucis în
275, au fost ucişi pe rând Tacitus, Florianus, Probus, Carus, Carinus,
Numerianus. Gaius Valerius Diocletianus Iovus părea a avea aceeaşi soartă.
El însuşi era de origine modestă, plecat pe calea armelor din Dalmaţia,
comandant al gărzii personale a lui Numerianus. Se pare că nu a înfipt personal
pumnalul în conducătorul său, dar el a dat ordinul. Iar în logica timpului,
următorul împărat urma să fie Maximian, ţăran sărac di Sirmium, patria
generalilor ajunşi împăraţi, a căror origine o „bănuim” a fi traco-romană, ce
avansează treptele militare până la funcţia de comandant al gărzii personale a
lui Diocletian. Şi, în aceeaşi logică, va ridica la rândul său pumnalul pentru
a fi principe.
Şi a fost.
Diocletian conştientizează
perfect problemele statului. Şi decide să îl schimbe cu unul mai bun. Din toate
punctele de vedere. Nu vom încerca să arătăm victoriile militare, refacerea
imperiului şi parcursul spectaculos, extrem de cunoscut, ci doar prefacerile
statului.
Politic. Statul creat de
Augustus dispare. Princeps, primul dintre cetăţeni, devine Dominus et Deus, stăpân
şi zeu. Chiar şi după crearea tetrarhiei, cu doi Augusti – Diocletian şi
Maximian, şi doi Caesari – Constantin Chorus şi Galerius, Diocletian este zeu.
Zeul suprem, Iovus, tatăl zeilor şi stăpânul absolut. Calitatea sa de dominus – stăpân
nu se naşte de la Senat ,
precum cea de tribun al plebei, vechiul titlu de conducător, ci
din zeificarea sa. Astfel Senatul pierde dreptul de a alege
conducătorul statului, devenind un element inexistent în viaţa statului,
neavând nici măcar prezenţa din timpul autoritarismului principatului. Se păstrează ca formă, dar complet golit de
conţinut. Dominus alege colegul său, augustus, acesta fiind Hercule, dar şi cei
doi caesari, din propria sa dorinţă, de neînlăturat şi de necontestat. Şi la
rândul său, cei doi caesari, ajunşi dominus, vor alege doi caesari,
păstrându-se astfel o linie neîntreruptă de putere.
Militar. Dominus nu
primeşte titlul de imperator. Fiind
ales de armată, Domitian înţelege dreptul acesteia de a-şi alege conducătorul,
iar dacă acesta nu mai corespunde, de a-l ucide şi de a-şi alege alt imperator.
Aşa încât ia armatei acest drept. Din acel moment conduce armata în calitate de
stăpân. Nu armata numeşte pe Maximian, sau pe cei doi caesari, ci Diocletian datorită
noii sale calităţi, de stăpân. Din acel moment armata nu mai are nici un rol
politic în stat, devenind doar o simplă unealtă necesară statului, nu un actor
important.
Social. Diocletian rămâne
Pater Patriae. Nu avea nevoie de
mişcări de revoltă a plebeilor. Dar are drept de dispoziţie. Îi mută, îi
ridică, îi coboară. Precum un stăpân de sclavi. Are grijă de ei, îi ajută,
atâta timp cât execută ordinele sale. Altfel, devine un părinte ce trebuie să
îşi pedepsească acei copii neascultători.
Administrativ. Teoretic,
statul este unitar. Practic, se împarte în patru. Diocletian cu estul
imperiului, capitala la
Nicomedia , Maximian cu Italia şi Hispania, cu capitala la Mediolanum , Constantin
Chorus cu Gallia şi Britannia, conduce de la Treviso , iar Galerius, stăpânul Pannoniei,
Thraciei şi Greciei cu două capitale, militară la Sirmium , iar
administrativă la Thesalonica. Dar
Religios. Diocletian este de
drept Pontifex Maximus, el este Iovus. Religia rămâne monoteistă, cu
adoraţia zeului soare.
Statul intră într-o
perioadă extraordinară din punct de vedere politic, social, economic. Prin
calitatea sa de Dominus et Deus, Domitian şi urmaşii lui conduc nestingheriţi.
Ar fi trebuit ca puternica criză să se sfârşească. Însă
criza născuse cel mai puternic duşman al statului roman, duşman ce va duce la
sfârşitul acestuia – creştinismul.
Comentarii