Căderea Imperiului Roman de Apus. De la Republică la Dominat. Cum să strici un lucru care funcţionează.

                                                                                              Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.

            Viziunea politică şi socială a lui Octavianus se bazează pe secole de dezvoltare politică, socială, economică şi militară a unei societăţi ce sintetizează magistral toate cunoştinţele din acele timpuri. Genialitatea lui Octavianus constă explicit în capacitatea acestuia de a asimila toate aceste cunoştinţe, a le armoniza şi, ulterior, a le pune în practică.

            Puterea supremă a lui şi a urmaşilor lui se traduce într-un echilibru aproape perfect între principe şi societate.

            Se creează un control eficace. Funcţiile pe care le deţine principele sunt exemplificative:

-          tribun al plebei, controlează în mod direct Senatul, dreptul de veto blocând orice manifestare independentă a structurii de putere din Republică. Senatul nu este însă un organism inexistent, mort şi ineficace. Titlul de tribun al plebei era acordat pe viaţă, dar numai Senatul putea acorda acest drept. Aşa încât era necesar să ai acceptul senatului pentru a deveni principe, iar în acelaşi timp, deşi printr-un complot, Senatul putea să îţi retragă titlul, urmarea evident fiind uciderea principelui. Principele avea dreptul de a conduce statul precum doreşte, dar nu fără consecinţe. Şirul principilor romani executaţi este extrem de mare. Până la Nerva, ajuns principe în 96 dHr., din şirul de 10 urmaşi au lui Octavianus, 7 sunt executaţi ca modalitate de înlocuire „legală” a tribunului plebei.

-          Imperator. Iniţial funcţia nu este importantă pentru ocuparea titlului de tribun al plebei. Se primea automat în urma alegerii de către Senat. Garda pretoriană nu avea un rol definitoriu în alegerea ca tribun al plebeilor, aşa cum avea să fie mai târziu, prin impunerea unui general în faţa Senatului. Însă, după experienţele nefericite de tipul Caligula, Nero, cei patru împăraţi ai anului 69 dHr, culminând cu modelul de incapacitate militară şi organizatorică numit Domitianus,  modifică concepţia senatorilor asupra alegerii tribunului. Nerva, ales în 96 dHr. tribun după asasinarea lui Domitianus, un strălucit literat, om politic de vază al Senatului, hotărăşte modificarea percepţiei asupra conducerii unitare şi impune alegerea ca tribun a unui general strălucit al imperiului, Traian. Se impune astfel, cu încetul, meritocraţia militară şi organizatorică în faţa unor dinastii politice care strălucesc prin fondatorii lor, şi mai puţin prin urmaşii aflaţi la putere. Traian, Hadrian şi Antonius Pius sunt trei imperatori în timp de 60 de ani, faţă de 11 în 70 de ani. Stabilitatea duce la o dezvoltare fără precedent, o adevărată epocă de aur a Republicii. Din această cauză senatorii nu vor mai fi acceptaţi ca tribuni, ci doar militarii.

-          Pontifex Maximus. Titlu extrem de important deoarece conferă autoritate religioasă şi juridică supremă în stat. Universalitatea republicii se caracterizează printr-o uniformizare juridică – dreptul quiritar, greoi şi desuet se foloseşte din ce în ce mai puţin, dreptul peregrin devenind practic universal, iar diversitatea de religii existentă se află, în totalitate, în subordinea principelui, astfel încât nu pot apărea dificultăţi în desfăşurarea vieţii religioase.

-          Pater Patriae, este titlul are se acordă principelui începând cu Caligula. Este o funcţie extrem de importantă, interdependentă cu marea masă a cetăţenilor, dar şi cu a peregrinilor. Principele este tribun al plebei, dar numai al cetăţenilor romani. Prin titlul de Pater Patriae poate conduce, în mod direct, întreaga populaţie neromană – liberţi, peregrini.

Se poate spune, în câteva cuvinte, că societatea oligarhică romană se caracterizează prin stabilitate,

autocontrol, existenţa unor mijloace de control extrem de eficiente, chiar dacă violente. Şi atunci, de ce să strici un lucru care funcţionează?

            Din cauza marcomanilor.

            În 166 dHr. marcomanii, în alianţă cu aproape toate triburi aflate la graniţa republicii, inclusiv carpii, costobocii şi dacii magni, încep un război de uzură ce va dura 14 ani.  Marcus Aureliu, un excelent militar, extrem de capabil administrator şi un om de o cultură excepţională, nu reuşeşte, cu toate încercările sale, să stingă focul războiului. Deşi urmările materiale şi sociale sunt minore, urmările în plan emoţional sunt devastatoare.

            Campaniile marcomanilor şi quazilor, principalii lor aliaţi, sunt doar raiduri, urmate de retrageri rapide. Intrări rapide în Raetia, urmate de intrări în Pannonia. În faţa legiunilor romane, se retrag fără luptă. Costobocii devastează oraşe din Grecia, dar rapid şi cu puţine urmări. Însă momentul în care regele marcoman Ballomar asediază şi cucereşte Aquilenia, este momentul în care, după aproape 300 de ani, primele trupe străine intră în Italia. Impactul emoţional va fi atât de mare încât, deşi acţiunile marcomanilor sunt în realitate minore, vor fi exagerate şi vor duce, în final, la ideea necesităţii unei ample reforme a republicii.

            Este începutul distrugerii unui edificiu durabil, funcţional, aproape inexpugnabil.

            Cu toate acestea, reforma nu va distruge statul, ci îl va modifica. Altceva îl va distruge, însă mai târziu. Va fi distrus doar statul conceput de Octavian. Încet, Europa va intra într-o nouă eră.