Sfântul Vasile cel Mare

                 Înainte de toate, pentru a înţelege mai bine sărbătorile sfinţilor, să spunem o mică poveste.

            Din toate timpurile şi până astăzi, în fire omului este să sărbătorească, să se veselească de cele lumeşti, dar şi să slujească unui zeu pentru protecţie. Aşa a fost croită lumea şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor.

            Cu toate acestea, primii creştini nu priveau cu ochi buni sărbătorile. Le considerau păgâne şi aducătoare de păcate, aşa că era mai bine să nu participi la ele pentru a fi ferit de ispită. Spuneau că numai ascetismul putea aduce dumnezeirea şi intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi erau atât de porniţi, încât hotărâseră că nici măcar nunta nu este pe placul lui Iisus. Tuturor asceţilor li se răspândea cu pilda lui Iisus care participă la nunta din Cana Galilei şi schimbă apa în vin, aşa arătând că nici petrecerea nunţii, nici vinul în sine nu sunt izvorâtor de păcate.

            Şi aşa a rămas şi după venirea lui Constantin cel Mare şi impunerea creştinismului. Numai ridicarea pe tron a lui Theodosie cel Mare, la sfârşitul anilor 300, va duce la interzicerea păgânismului. Alături de păgânism, sunt interzise şi toate sărbătorile, toate prilejurile de sărbătoare şi de festivitate. Peste întregul Imperiu Roman se aşterne un ascetism apăsător. Dar în firea omului stă bucuria şi sărbătoarea.

            În viaţa romanilor exista o credinţă puternică. În momentul în care împlineau 14 ani, fiecare bărbat îşi alegea un patron, un zeu, ce îl va apăra pe el şi familia sa. Şi în fiecare an el sărbătorea pe patronul său, aducându-i jertfe şi petrecând în cinstea lui cu familia şi prietenii. Dar interzicerea sărbătorilor avea să aducă între oameni credinţă că nimeni şi nimic nu îi ocroteşte, iar toate relele ce li se întâmpla în viaţa de zi cu zi apăreau doar pentru că nu aveau un patron. Şi cum credinţa personală este mai puternică decât o credinţă impusă, chiar cu arma, în scurt timp Biserica se adaptează şi acceptă patronajul. Cum patron nu mai putea fi un zeu păgân, Biserica dă naştere unui patronaj nou, cel al sfinţilor. Şi cum patronul trebuie să aibă puteri, toţi sfinţii sunt înzestraţi cu puteri, sunt făcători de minuni şi apără de rele. Singura diferenţă este că aceste puteri nu sunt ale lor, precum ale zeilor, ci vin prin credinţă direct de la Iisus.

            Şi cum aceasta este povestea sărbătorilor sfinţilor, să vedem cine a fost Sfântul Vasile cel Mare.

            Dar înainte de toate, pentru a înţelege mai bine, să povestim puţin despre vremurile în care a trăit.

            Sfântul Vasile cel Mare se naşte în timpul lui Constantin cel Mare. Împăratul, după cea ajunge pe tron cu ajutorul creştinilor, vede o mare tulburare printre aceştia. Şi se hotărăşte, pentru binele statului şi al puterii sale, să şteargă toate problemele. Aşa încât se hotărăşte, în virtutea dreptului său de Pontifex Maximus – şeful tuturor religiilor, să îi aşeze la masă pe toţi conducătorii bisericii şi să stabilească o doctrină unică. Şi aşa au şi făcut. La Primul Sinod de la Niceea, Sfinţii Părinţi elaborează cea mai importantă doctrină, temelia creştinismului – Crezul.

            Tulburarea venea de la Controversa Ariană. Un cunoscut învăţat şi teolog al vremii, Arius din Alexandria, avea credinţa că Dumnezeu este Unul, de la începutul vremurilor, fără de început. Fiul, Iisus, deşi adus de Duhul Sfânt, este om, şi prin urmare nu poate fi Dumnezeu, el are un început şi un sfârşit, apoi fiind înviat de către Dumnezeu, şi nu prin propriile sale puteri. Acceptat, respectat ca fiul al lui Dumnezeu, lui Iisus i se refuză dumnezeirea, transformând fundamental credinţa creştină. Doctrina lui Arius este pe deplin respinsă la Consiliul de la Niceea prin Crezul, statuând astfel că Fiul este deofiinţă cu Tatăl.

            În mod direct Constantin cel Mare nu este tulburat de controversele religioase, el fiind complet dezinteresat de latura religioasă, ci mai mult de latura practică. Aşa încât, complet dezinteresat, cu toate că este un strălucit învăţat al vremurilor sale, Constantin cel Mare acceptă în totalitate hotărârile conciliului. Însă alături de el are un al învăţat al vremurilor, episcopul de Cezareea, Eusebiu. Confident al împăratului, cunoscător al dogmelor religioase, Eusebiu este un adept, moderat cei drept, al arianismului. Şi are timp să îi explice lui Constantin cel Mare micul artificiu religios ce avea să răstoarne, în cele din urmă, puterea imperială.

            Puterea imperială consta din două elemente principale: dominus – stăpân şi deus – zeu. Împăratul era stăpân absolut al tuturor pământurilor şi tuturor oamenilor,  puterea sa izvorând din zeitatea sa – Sol Invictus – Soarele Biruitor. Spre surprinderea sa, Constantin cel Mare află de la Eusebiu din Cezareea că Sfântul Sinod de la Niceea arată în Crezul său că există alt Dominus et Deus, altul decât persoana împăratului. Simţind pericolul iminent, pericol ce va duce în final, ani mai târziu, la distrugerea imperiului, Constantin cel Mare acţionează. Şi cum nu putea în mod direct să înlăture creştinismul, reuşeşte să îl adapteze. Şi nu prin Controversa ariană, detestată de creştini, ci prin formula lui Eusebiu din Cezareea, ce alege calea de mijloc. Iisus nu este deofiinţă cu tatăl, ci este asemănător cu acesta, reuşind astfel să împace lumea creştină.

            În aceste vremuri se naşte şi creşte Sfântul Vasile cel Mare. Face parte dintr-o familie de creştini, cu doi fraţi ajunşi în timp episcopi, iar sora sa sfântă. Face strălucite studii de filozofie, de logică şi retorică, devenind unul dintre cei mai activi învăţaţi ai vremurilor sale. Profesor de retorică, aprofundează toate tipurile de scrieri, atât filozofice, cât şi religioase. Căutând încontinuu calea spre fericire, calea spre dumnezeire, observă în scurt timp incapacitatea sa de a înţelege prin studiu. La 26 de ani părăseşte viaţa normală şi pleacă în sihăstrie.

            După doi ani de pelerinaj, prin întregul imperiu, se stabileşte ca sihastru lângă Cezareea, reuşind astfel să creeze prima comunitate călugărească. Numeroşi adepţi ai săi îl înconjoară, ascultând şi propovăduind.

            Viaţa sa ia o turnură importantă la momentul reîntâlnirii cu alt profesor creştin, Grigore din Nazianz. Împreună reuşesc să scrie Filocalia,  o colecţie de scrieri bisericeşti, dar şi Setul de reguli pentru viaţa monahală. Înfiinţează multe mănăstiri, punând bazele monahismului răsăritean. Influenţa sa în viaţa creştină creşte considerabil devenind o puternică personalitate creştină. Cu toate acestea, Sfântul Vasile cel Mare se ţine departe de viaţa obişnuită.

            În cele din urmă acceptă să fie hirotonisit ca preot. La 34 de ani  se reîntoarce în viaţa de zi cu zi, devenind un stâlp esenţial al creştinismului. Şi destinul i se împlineşte.

            La 40 de ani devine episcop al Cezareei, unul dintre cei mai respectaţi episcopi şi teologi. Puterea sa să în credinţă. Credinţă de nezdruncinat în creştinismul nicenian, în trinitarism, în contradicţie cu credinţa creştină impusă de Constantin cel Mare, un arianism moderat. Are atâta credinţă încât reuşeşte să îl înfrunte pe împăratul Valens, un puternic sprijinitor al  arianismului şi prigonitor constant al ortodocşilor.

            Lucrările sale teologice sunt vaste, el fiind creatorul  a numeroase dogme ortodoxe. Cu toate acestea, a fost puternic contestat chiar şi în rândul ortodocşilor. Însă de aici apare şi importanţa deosebită a lucrărilor sale. Nefiind închistat într-o dogmă fixă, fost profesor de retorică, excelent cunoscător al filozofiei, poartă o corespondenţă intensă cu toate părţile religioase, încercând să înţeleagă, combătând şi apărând trinitarismul. A fost suspectat de erezie, dar şi-a dus lucrarea până la sfârşit. În anul 379, la doar 49 de ani, se stinge din viaţă, fără să-şi vadă visul îndeplinit. La doar 2 ani, în 381, arianismul este definitiv condamnat, creştinismul nicenian triumfând.

            Pentru a putea vedea, în cuvinte puţine, opera Sfântului Vasile cel Mare, să îi prezentăm faptele şi scrierile:

-       creatorul monahismului ortodox. Ideile sale sunt preluate şi de către catolici, dar prelucrate şi adaptate;

-       Combate toate ereziile, pe lângă cea ariană. Este cel care dă o explicaţie filosofică şi retorică a doctrinei ortodoxe, combătând pe toţi cei care exagerează anumite calităţi ale trinitarismului, mărind importanţa lui Iisus în dauna tatălui şi a Sfântului Duh, dar şi pe cei care nu acceptă calităţile Duhului Sfânt.

-       Abordează direct importanţa cunoaşterii în creştinism, atât între tineri, cât şi între preoţi. Este cel care introduce filosofia şi retorica în Biserică, arătând că, printr-o bună selecţie a scrierilor, se pot găsi multe răspunsuri la întrebări între scrierile filosofice. Din nefericire, puţin mai târziu Biserica va respinge în totalitate scrierile filosofice, rămânând doar cu interpretările Sfinţilor Părinţi, cel puţin până in anii 1200;

-       Toate epistolele sale au conţinut puternic filozofic şi creştin, deşi în sine nu reprezintă lucrări. Cu toate acestea, epistolele sale vor fi folosite, în viitor, ca bază de dezvoltare a dogmei creştine.

Vechii romani sărbătorea pe 1 ianuarie pe zeul Janus, zeul începuturilor, zeul cu două

feţe, una spre anul ce a trecut şi una spre anul care vine. Este o sărbătoare a începutului, a lucrului nou şi bun. Iar Biserica a ales ca patron al începutului pe Sfântul Vasile cel Mare, de la care începe doctrina creştin ortodoxă în adevăratul sens al cuvântului. Este cel care cu o faţă priveşte spre trecutul creştinismului, cercetează şi află, iar cu o faţă spre noul creştinism, victorios.