Crăciun

       Pe 25 decembrie întreaga suflare creştină sărbătoreşte Naşterea Domnului Iisus Hristos. Moment definitoriu, Naşterea Mântuitorului umple de fericire inimile tuturor iubitorilor de Dumnezeu. Curaţi la suflet şi la trup, în prima zi de Crăciun ne îndreptăm spre biserici pentru a ridica imnuri de slavă lui Dumnezeu.

            Sau nu.

            Mai sigur nu.

           În general memoria colectivă este scurtă. Câţiva ani în urmă, câteva decenii, poate un secol, totul pare veşnicie. Privirea nu se ridică mai departe, în vechime unui popor sau a unei civilizaţii. Tot ceea ce este acum pare verosimil şi normal, fără a putea încerca să înţelegem că istoria reprezintă o poveste de viaţă, care în timp a evoluat, s-a transformat, păstrând însă, fără echivoc, elementele fundamentale. Un pic modificate, redenumite, în esenţă rămânând aceleaşi.

            Mai este un aspect, la fel evitat. Istoria reprezintă, în mod esenţial, prezentarea unei experienţe de viaţă ce se transmite în mod direct, de la părinte la copil, fără a fi perturbată de distorsionări, mai mult sau mai puţin interesate, ale deselor rescrieri ale istoriei. În acest sens tradiţiile reprezintă cele mai elocvente prezentări istorice ale culturii unui popor.

            Creştinismul a reuşit să rescrie, până în ele mai mici elemente, istoria unei civilizaţii, cea europeană. O lume primordială, o civilizaţie ce se crease de la începuturi, este ştearsă, modelată după principii noi, cu un nou set de reguli morale, cu o nouă structură socială şi statală, cu o nouă religie. Dacă a reuşit, în totalitate, să şteargă de pe suprafaţa pământului o civilizaţie şi un stat extrem de dezvoltate, vorbim despre civilizaţia romanică, ce reuşise să asimileze toate civilizaţiile europene, cât şi statul roman, puternic, viabil, dezvoltat, nu a reuşit să elimine exact elementele de istorie primordială, şi anume tradiţia.

            Toate încercările distructive de a elimina sărbătorile şi sărbătoririle în general s-a lovit de o puternică opoziţie a maselor. Creştini sau creştinaţi în timpul vieţii, romanii iubeau festivităţile. Din toate timpurile ei sărbătoreau, găseau prilej de bucurie în toate momentele vieţii. Primii creştini nu văd cu ochi buni bucuria aducătoare de păcate. Pentru ei creştinismul înseamnă primordial înfrânare de la lucrurile lumeşti pentru a se ajunge la Dumnezeu şi, implicit, la dumnezeire. Sunt cunoscute numeroasele tendinţe ale primilor creştini de la abstinenţă, inclusiv de la căsătorie. Pentru ei, toate festivităţile erau reminiscenţe ale unui păgânism feroce ce distrugeau sufletul iubitor de Dumnezeu. Cu toate teoriile lor, festivismul se transformă în sărbătorire cele mai importante , cât şi în sărbătorile de zilele sfinţilor. Singura reaprindere a ascetismului o reprezintă reformismul calvinist, sute de ani ai târziu, o reaprindere târzie şi cu urmări minore.

            Ajuns la putere puternic sprijinit de creştinism, Constantin cel Mare modelează sistemul religios creştin până în cele mai mici elemente. Trecând peste controversa arianismului constantinian, împăratul încearcă şi, în mare măsură, reuşeşte să imprime creştinismul în viaţa de zi cu zi. Încă fenomenul sărbătoririi sfinţilor nu începe, mai ales că toate sărbătorile ancestrale rămân în picioare. Prima sărbătoare importantă ce este implementată, fără a pune în discuţie Paştele, sărbătorit de la începutul creştinismului, este Naşterea Mântuitorului. Iar ziua aleasă este 6 Ianuarie.

            De ce?

            6 Ianuarie este ziua în care Misterele sărbătoreau naşterea zeului născut din fecioară ce va salva lumea. Indiferent dacă este vorba despre misterele egiptene, cu al său eon născut din fecioară, sărbătorirea revărsării Nilului, sau arabii păgâni, cu naşterea pruncului-zeu Dusares din fecioară,  sau a grecilor ce sărbătoreau naşterea pruncului din fecioară. Mai mult decât atât, pe 6 Ianuarie vechii romani sărbătoreau naşterea zeului Dionissos/Bachus, zeul iubirii, cel care a transformat apa în vin. Sincretismul este dat de lumea romană, modelatoare de credinţe, şi tot lumea romană va aşeza Naşterea Mântuitorului pe 6 Ianuarie.

            Ceea ce părea o transformare de succes a lumii romane se va transforma în coşmar. Urcarea pe tron a lui Theodosie cel Mare, un creştin nicenian practicant, va duce la distrugerea lumii romane. Cu un creştinism arian moderat, lumea romană se putuse împăca, reuşind chiar să asimileze şi lumea germanică prin impunerea creştinismului. Însă revoluţia creştină a lui Theodosie cel Mare interzice cu desăvârşire cultele păgâne, distrugând templele acestora şi înecând în sânge pe toţi cei ce se opuneau. Ascetismul se întinde pe întreaga lume romanică, interzicându-se toate sărbătorile şi festivităţile.

            De scurtă durată, însă.

            În vest, la moartea lui Theodosie cel Mare, este numit împărat fiul său, Honorius, la vârsta de 10 ani.  Pe întreaga durată a domniei, puterea sa politică şi militară este relativă. Numeroase revolte, numeroase invazii ale germanicilor arieni, nasc crize interminabile. Doar capacitatea unui general, Stilico, face ca imperiul să nu se prăbuşească. Lipsa de soliditate a statului face ca religia creştină, de astă dată niceniană, să revigoreze toate vechile tradiţii păgâne, interzise, de astă dată mascate sub forma unor sărbători religioase.

            Naşterea Domnului rămâne principala sărbătoare. Însă simbolismul său se modifică substanţial, acordându-i-se o altă dată de sărbătoare.

            Simbolismul este percutant.

La Naşterea mântuitorului, trei magi/regi vin să se închine, călăuziţi de o stea. Cei trei sunt Batlhazar, Gaspar şi Mechior. Sunt magi-preoţi sau regi ai ţărilor lor, însă reprezintă, în realitate, cele trei religii fundamentale ale epocii: religia persană, zoroastrismul, cu evidentele sale derivate, inclusiv cele ale religiei lui Mithra, religia egipteană, cu toate componentele sale, cât şi religia romană, în totalitate. Reprezentanţii tuturor religiilor cunoscute participă nemijlocit la Naşterea Mântuitorului, Îl recunosc şi Îl acceptă ca salvator al lumii. Simbolistica este fundamentală în impunerea religiei creştine, mai ales în rândul păgânilor şi a celor a căror credinţă a fost zdruncinată de valul de teroare instaurat de Theodosie cel Mare.

            Al doilea element al simbolisticii este data – 25 decembrie. Este o dată extrem de importantă pentru religia romană, naşterea a doi dintre cei mai importanţi zei ai romanităţii.

            Primul este Sol Invictus. Un derivat al lui Apollo, Sol Invictus se impune în faţa lui Zeus, zeul stăpân şi răzbunător. Sol Invictus este soarele care învinge în fiecare dimineaţă tenebrele, care dă viaţă şi care apără de rele. Folosit iniţial in viaţa armatei romane, ca înlocuitor al lui Marte, prea legat de viaţa agricolă, Sol Invictus se impune ca zeu suprem odată cu împăratul Aurelian. Părăsit o perioadă, Domitian se intitulează Sol Invictus, zeu şi, în acelaşi timp, dominus al întregului imperiu. Adjunctul său devine Hercule, ajutor al lui Sol Invictus. Tradiţia se păstrează intactă sub toţi împăraţii romani, inclusiv în timpul lui Constantin cel Mare şi a urmaşilor săi, până la Theodosie cel Mare. Caracteristica principală a împăratului, dominus, este pierdută de acesta şi se transferă, simbolic, Mântuitorului, prin acordarea zilei de naştere a lui Sol Invictus – 25 decembrie. În acest fel Iisus se legitimează în faţa poporului ca dominus, devenind şi „Lumina Lumii”. Asimilarea este completă, Iisus biruie întunericul şi aduce lumina.

            Cea de-a doua religie importantă a imperiului este mithrianismul: Religie orientală importantă, extrem de apropiată de creştinism, este un derivat al zoroastrismului persan. Folosită iniţial în estul imperiului, reuşeşte să se impună în imperiu, în special prin înlocuirea misterelor egiptene. Zeul Mihtra este la rândul său un zeu al soarelui, existând numeroase opinii potrivit cărora inclusiv sincretismul Sol Invictus este o adaptare pentru populaţia romană a cultului mithriatic, inclusiv cu privire la dată. Asemenea lui Sol Invictus, Mihtra se naşte pe 25 decembrie. Zeul se naşte într-un staul, vegheat de animale, iar naşterea sa este vestită unor ciobani ce îşi păşteau animalele în zonă, în timpul nopţii, de către o stea.

            Sincretismul este complet. Unirea simbolisticii celor două zeităţi supreme duce la legitimarea celei noi, Iisus Hristos, Mântuitorul, Lumina Lumii.

            În est tradiţia se impune mai greu, doar după moartea lui Theodosie al II-lea, nepot şi continuator fervent al politicii bunicului său. Însă după 450, anul morţii sale, situaţia religioasă se relaxează şi în est, cu timpul sărbătorile religioase impunându-se definitiv.

            Crăciunul se impune ca sărbătoare religioasă în toată lumea creştină. Îl acceptă şi germanicii, mai ales că au şi ei un zeu solar, Iule, născut tot pe 25 decembrie.  Doar numele diferă, dovedind astfel, alături de Dumnezeu – Dominus et Deus, faţă de Lord - domn şi God – zeu, atât naşterea poporului român pe aceste meleaguri, cât şi ruptura provocată de slavi în 602, ruptură ce nu va da voie să pătrundă transformările religioase produse. Este vorba despre numele de Crăciun, creationem – prunc, sărbătoarea Pruncului Iisus, în oglindă cu Natal/Natale/Navidad/Noel/Nativity, nativitate – sărbătoarea naşterii Pruncului Iisus.

            În lumina celor prezentate, nu trebuie să surprindă apariţia lui Moş Crăciun, a fenomenului pomului de crăciun, a darurilor şi a sărbătoririi, toate acestea tinzând să înlocuiască, treptat, Naşterea Pruncului Iisus. Tradiţia ne spune că s-a sărbătorit cu mult înainte de creştinism, indiferent dacă vorbim despre solstiţiul de iarnă la celţi şi traci, Sol Invictus, Mithra, Iule. Indiferent de vremuri, sărbătorim Binele care învinge Răul, Ziua care învinge Noaptea, Lumina care învinge Întunericul. Este momentul în care ziua începe să crească în detrimentul nopţii, anunţând renaşterea vegetaţiei, a vieţii, creându-se astfel echilibrul atât de necesar umanităţii.