Critica (n)aţiunii pure sau protocronismul răsturnat. Partea întâi
Aşa cum prezentam anterior, una din problemele fundamentale ale istoriei ca ştiinţă şi prezentare a faptelor petrecute este amestecul politicului şi/sau altor ramuri ştiinţifice în prezentarea poveştii istoriografice. În funcţie de diferitele momente ale dezvoltării sociale, statale şi politice, istoria a prezentat faptele, sau a accentuat anumite fapte în detrimentul altora, creându-se astfel o direcţie de prezentare a istoriei unei naţiuni nu întotdeauna conformă cu realitatea.
Primul război mondial şi apariţia consecutivă a statelor naţionale a dus la naşterea a două probleme majore ale Europei. Pe de-o parte, creşterea naţionalismului revanşard în statele care au pierdut războiul, Germania şi Austria/Ungaria, cât şi acolo unde victoria nu a adus prosperitate, Italia, URSS, pe de altă parte lipsa de putere economică şi politică a statelor nou constituite, Cehoslovacia, Yugoslavia, Polonia, sau a celor reîntregite, România. Aşa încât, cooperarea celor din urma în faţa primelor a devenit primordială. Pe plan politic a urmat apropierea definitivă de Franţa, marea învingătoare, şi constituirea de înţelegeri locale între state. Pe plan sociologic şi cultural s-a încercat definirea şi, oarecum, explicarea acestei apropieri prin sincronism.
„Sincronism s.n. 2. principiu derivat din teoria „imitaţiei” a lui Gabriel Tarde, susţinut de Eugen Lovinescu, potrivit căruia, în epoca modernă, cultura (şi toate instituţiile) unui popor se dezvoltă, prin imitaţie şi adaptare, în strânsă interdependenţă cu celelalte culturi. (< fr. synchronisme).
Sursa : neoficial” http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=SINCRONISM
Dezvoltat definitiv prin lucrarea Istoria civilizaţiei române moderne a lui Eugen Lovinescu, sincronismul reprezintă piatra de temelie a istoriografiei româneşti în perioada interbelică. Legăturile „istorice” cu Franţa şi tot ceea ce reprezintă cultura franceză sunt accentuate, paşoptismul, unirea principatelor cu sprijinul lui Napoleon al III-lea, „uitându-se”, sau cel puţin devenind marginală, influenţa definitorie a statului şi culturii germane în istoria României, cel puţin prin Carol I.
Teoria sincronismului nu dispare după cel de-al doilea război mondial. Dispar legăturile cu Franţa, însă se accentuează legăturile „indisolubile” cu Uniunea Sovietică. Influenţa acesteia este atât de mare, încât istoria se modifică substanţial.
Cultura românească nu putea să primească acest corp străin numit cultura sovietică. În anii dezgheţului de la începutul conducerii lui Nicolae Ceauşescu, cultura sovietică este expulzată, reapar elemente ale culturii vestice. În paralel, neacceptând structural influenţele nici unei alte culturi, considerând pe nedrept că noi ne-am creat cultural independent, apare un alt curent : protocronismul
„Protocronism : s.n : Curent de idei preocupat să pună în valoare elementele de prioritate în afirmarea unei idei, a unei teme, etc. în istoria culturii (la nivel universal) – Proto +[sin]cronism.
Sursa : DEX 98” http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=PROTOCRONISM
Apărută în România în anii 70, teoria este, cel puţin la nivel declarativ al iniţiatorilor, continuatoarea teoriei „formei fără fond” a lui Titu Maiorescu şi al junimismului. Apropiere cel puţin forţată, însă necesară în legitimarea teoriei. Două din legăturile organice ale teoriei sunt cu B.P. Haşdeu şi a sa lucrare Etymologicum magnum Romaniae, cât şi controversatul Nicolae Densuşianu şi Dacia Preistorică.
În anul 1974 Edgar Pappu, excelent om de cultură, publică în revista Secolul XX eseul "Protocronismul românesc", momentul naşterii curentului. Formă nouă de naţionalism, stimulează o serie de oameni de cultură, dintre care se remarcă Eugen Barbu.
Teoria arată că o serie de elemente culturale europene, barocul, romantismul, exsitenţialismul, sunt precedate de o serie de români, de la Neagoe Basarb
Conflictul se naşte instantaneu. Sincroniştii, adepţi ai lui Lovinescu, bazându-se şi pe politica oficială pe apropiere de Uniunea Sovietică, contestă puternic pe protocronişti. Pe de altă parte, bazându-se pe aceeaşi apropiere de Uniunea Sovietică, nedorită şi din ce în ce mai contestată, cel puţin tacit, la cel mai înalt nivel, teoria independenţei României în blocul comunist, protocroniştii schimbă sensul istoriei, nu oficial, preamărind românismul în istoria universală.
Problema se rezolvă, aşa cum era procedura în epocă, de către Nicolae Ceauşescu. Nedorind o rupere structurală de Uniunea Sovietică, nu dezavuează sincronismul, Lovinescu rămânând pe mai departe în lucrările ştiinţifice. Pe de altă parte, la nivel neoficial dezleagă protocronismul de chingile cenzurii, de aici născându-se teoriile referitoare la „statul nepermanent dac”, întâietatea civilizaţiei dacice şi tot fenomenul dacic în perioadă.
Piatra de temelie în lupta sincronism/protocronism este sfârşitul regimului Ceauşescu şi mutaţiile petrecute în societatea românească.
Comentarii