Er[ă]ul naţiunii. Mihai Viteazul. Legenda

„În acel timp de chin şi de jale, strălucea peste Olt, în Craiova, un bărbat ales şi vestit şi lăudat prin frumuseţea trupului său, prin virtuţile lui alese şi felurite, prin credinţa către Dumnezeu, dragostea către patrie, îngăduiala către cei asemenea, omenia către cei mai de jos, dreptatea către toţi deopotrivă, prin sinceritatea, statornicia şi dărnicia ce împodobea mult lăudatul său caracter. Acesta era Mihai, banul Craiovii, fiu al lui Pătraşcu-Vv., care, pentru blândeţea cu care cârmui ţara de la 1554 până la 1557, se numeşte cel Bun”.  

Aşa este prezentat prima oară Mihai Cantacuzino poporului român de către Nicolae Bălcescu în a sa lucrare „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”. Este lucrarea de bază în toate lucrările istorice ulterioare despre Mihai. Nevoia unui erou al poporului român este atât de mare încât toate descoperirile istorice ulterioare, începând cu originea sa, acţiunile, motivaţia, urmările, terminând cu moartea sunt spuse cu jumătate de gură, ascunse în documente istorice.

Fuga lui Mihai la Praga este considerată ca o trădare a boierilor. Mihai este primit da Rudolf al II-lea ca o recunoaştere a drepturilor sale eroice, ajutat se reia tronul de către Providenţă. Însă la Câmpia Turzii, eroul învingător este ucis mişeleşte de către valonii perfidului general Basta.

La Praga Mihai Cantacuzino aşteaptă o audienţă ce părea a nu veni niciodată. Împăratul îşi tratează nemilos generalul. Încălcase înţelegerea care îi conferise titlul Michael Valachiae Transalpinae Woivoda, Sacrae Caesareae Regiae Majestatis Consiliarius per Transylvaniam Locumtenens, cis transylvaniam partium eius super exercitu Generalis Capitaneus – Mihai, Voievodul Valahiei, consilierul Sfântului Împărat şi Rege, locotenentul său în Transilvania, Căpitan General al trupelor din Transilvania. În realitate Mihai nu este niciodată principe al Transilvaniei, el adjudecându-şi acest titlu din proprie iniţiativă. Dieta din Transilvania nu acceptă prezenţa lui Mihai, hotărând supunerea faţă de Rudolf al II-lea şi expulzarea lui valahului.

            Politica lumii este mişcătoare. Nobilimea maghiară consideră că supunerea faţă de Praga este neavenită şi îl reaşează pe Sigismund Bathory principe. Steaua lui Mihai urcă pentru ultima oară pe firmament. Este primit cu fast la Praga, recunoscut principe imperial, reprimeşte cele două ducate din Silezia, face parte din curtea imperială. Nu ştie că este de unică folosinţă.

            Victoria de la Gurăslău este deplină. Însă Rudolf al II-lea deja hotărâse încheierea aventurii. Generalul Basta duce la îndeplinire ordinele de la Praga – uciderea lui Mihai Cantacuzino.

            „Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu” nu ca rezultat al unei trădări mârşave a lui Basta, ci urmarea unui plan pus la punct pas cu pas de către Rudolf al II-lea.

            Peste secole imaginea lui Mihai Viteazul este înălţătoare. Pohta lui este unirea tuturor ţărilor române într-una singură şi propăşirea neamului românesc. Este un far călăuzitor peste generaţii ce inspiră toţi oamenii de stat să clădească catedrala României.

            Realitatea este dură şi urâtă. Puţini ar putea accepta. Ne arată că legendele rămân legende, iar imaginea reală este dureroasă.

            Mihai Cantacuzino este fiul nelegitim al unei membre a familiei cantacuzine, negustor, care preia genealogia familiei Basarabilor pentru a accede pe tronul Valahiei. Ajuns aici prin mijlocirea banilor şi a relaţiilor politice, începe o aventură pentru cucerirea tronului basileilor, fără să finalizeze acţiunea. Reuşeşte să păstreze tronul doar prin susţinerea lui Rudolf al II-lea, al cărui general şi principe imperial devine. La solicitare acestuia, ocupă Transilvania ca locţiitor imperial, iar din proprie iniţiativă Moldova. Convins de steaua sa norocoasă, îşi arogă domnia celor trei ţări fără acceptul nimănui, urmarea directă fiind înlăturarea sa în decurs de două luni. Revine pe firmament în urma defecţiunii nobilimii maghiare, însă doar ca un instrument de unică folosinţă – general imperial în fruntea unor trupe de mercenari. Moartea sa nu este eroică, ci tragică, în conformitate cu uzanţele vremii.

            Legenda sa este creaţia exclusivă a romanticilor paşoptişti, convinşi de faptul că numai crearea de legende pot scoate poporul român din marasmul politic şi afirmarea unui popor inexistent pe harta Europei. Însă adevărul, oricât de dureros ar fi, la un moment dat trebuie spus.