Er[ă]ul naţiunii. Mihai Viteazul. Ardeal şi Moldova

           Intrarea lui Mihai în Transilvania şi lupta de la Schellenberg (Şelimbăr) sunt consecinţe ale dezvoltării diferite a relaţiilor internaţionale în Europa de est. Anul 1593, anul începutul acţiunii lui Rudolf al II-lea de extindere a puterii spre est, are alte caracteristici militare şi de interese faţă de anul 1599.

            Începând cu Soliman Magnificul şi înfrângerea trupelor otomane din faţa Vienei, Imperiul otoman îşi îndreaptă privirea spre zonele răsăritene. Cucerirea moştenirii arabe este deplină, sultanul devenind şi calif. Singura piatră de hotar rămânea Persia. Aşa încât grosul trupelor otomane se îndreaptă spre est. De acest lucru profită în mod direct habsburgii, declanşând în 1593 un război pe care, însă, nu au capacitatea militară şi financiară să îl conducă. Războiul se transformă treptat într-unul de uzură, prost gestionat. Finalmente este şi cauza decăderii lui Rudolf al II-lea, printre puţinii împăraţi înlocuiţi din funcţie de către familia habsburgică, sătulă de un război fără final.

            Însă acţiunile lui Mihai, dublate de nefinalizarea campaniei de cucerire a Valahiei, schimbă politica otomană. Slăbiciunea în zonă putea să producă un dezastru, aşa încât este necesară revenirea cu trupe în Ungaria şi reluarea primordialităţii în acţiune. Se încheie pace cu Persia, cu posibilitatea de reluare a ostilităţilor în orice moment, se reiau relaţiile diplomatice cu Polonia, promiţându-se stăpânirea Moldovei. Suzeranitatea asupra Transilvaniei şi Valahiei este cerută explicit, iniţial încercându-se o apropiere diplomatică.

            La şapte ani de la începerea ostilităţilor de către habsburgi, politica externă a Poloniei este complet diferită. Sigismund III Vasa este ales rege al Republicii numai în urma acceptării unei conduceri efective a Dumei. Dacă nu ar fi făcut acest suprem compromis, rege ar fi fost încoronat Arhiducele Maximilian. Partida imperială este atât de puternică, cel puţin jumătate din nobilii fiind pro habsburgi, încât succesul putea fi oricând răsturnat. Căsătoria regelui cu Arhiducesa Anna de Austria este soluţia aleasă pentru încetarea războiului rece dintre facţiuni. Numai că în timp interesele şleahtei intră în contradicţie cu interesele habsburgilor, cel mai grăitor fiind Moldova. De acest lucru profită Imperiul Otoman care, printr-o diplomaţie tenace, reuşeşte să îndepărteze Polonia de habsburgi atât de mult încât devin aliaţi în calea expansiunii austriecilor.

            Acţiunea care fusese mulţi ani în mâinile lui Rudolf al II-lea trece în mâinile duşmanilor săi. Toată construcţia politică şi diplomatică pare a se prăbuşi.

            Dacă în cazul Moldovei cedează cu uşurinţă, pierderea Transilvaniei reprezintă un motiv de îngrijorare crescândă. După preluarea directă a conducerii în urma retragerii lui Sigismund Bathory, părea că lucrurile s-au aşezat. Însă diplomaţia otomană, dublată de cea poloneză, susţinută de importante sume de bani, îl fac pe Sigismund să revină pe tron în august 1598. Venirea sa este doar pentru câteva luni, trecând tronul vărului său, cardinalul Andrei Bathory. Din acest moment Transilvania devine fieful otomanilor, cu puternice influenţe poloneze. Începe cursa pentru Valahia.

            Andrei Bathory cere punerea în aplicare a tratatului de suzeranitate asupra Valahiei. Solicită explicit lui Mihai acest lucru, diplomatic reuşind să includă Valahia în tratatul cu otomanii. Cum Mihai refuză categoric, în parte deoarece avea steag de domnie independentă de la otomani. Conform uzanţelor tratatului, Andrei îi trimite solie prin care anunţă înlocuirea din funcţie a lui Mihai şi îi cere să părăsească domnia.

            Nici polonezii nu stau cu mâinile în sân. Primesc de la otomani, creatorii jocului la două capete, suzeranitatea asupra Valahiei. Aşa încât Eremia Movilă trimite solie lui Mihai de părăsire a domniei, în locul săi urmând a fi instalat Simion Movilă.

            Pentru prima dată interesele lui Mihai se împletesc perfect cu interesele lui Rudolf al II-lea. Nu se poate şti cu siguranţă cine de cine avea nevoie, cert este că fără Mihai imperiul ar fi pierdut tot, iar fără Rudolf al II-lea tronul ar fi fost cu desăvârşite pierdut.

            Războiul modern pe care îl cunoaştem noi este complet diferit de războiul purtat în epocă. Pregătirile se desfăşurau în timpul iernii, astfel încât primăvara găsea trupele gata de marş. Toate bătăliile se duceau vara, în perioada aridă a anului, pentru a se evita complicaţiile ploilor şi a drumurilor mocirloase. Nu vreun geniu militar sau glorioasa armată austriacă l-a făcut pe Soliman Magnificul să piardă în asediul Vienei, ci o vară extrem de ploioasă. Mocirla creată a dus la abandonarea artileriei otomane.

            Aşa încât urma o iarnă a anului 1599 de pregătire a trupelor. Miza cea mare era Valahia. Toate privirile se îndreptau asupra ei. Însă la Bucureşti era un personaj complet diferit.

            Vestea trecerii trupelor lui Mihai în Transilvania a luat pe nepregătite toate cancelariile europene. Otomanii aflaţi în expectativă sunt entuziasmaţi şi bucuroşi că şi alţii simt pe propria piele avântul lui Şeitan,  polonezii sunt surprinşi şi dezgustaţi de lipsa de nobilitate a gestului,  habsburgii consternaţi, mai ales că generalul Basta se afla la începutul pregătirilor militare, iar Andrei Bathory  speriat de faptul că trupele sale se aflau în formare.

            Mihai are un marş triumfal prin Transilvania. Prin zonele unde trece primeşte sprijin, inclusiv al saşilor braşoveni. Cu greu Andrei Bathory adună 16 mii de oşteni, iar aşezarea lor militară la locul luptei este complet greşită. În numai câteva ore sunt spulberaţi efectiv de către oaste lui Mihai. La 1 noiembrie 1599 Mihai intră în Alba Iulia ca un principe victorios.

            Finalul nu este aici. Aşteaptă trecerea iernii, mai ales că erau închise căile de comunicaţii, dar în urma zăpezii coboară spre Moldova. În mai 1600, la Bacău, Eremia Movilă este părăsit de oastea moldoveană care îl primeşte ca pe un eliberator.

            Mihai Cantacuzino Viteazul, în decurs de câteva luni, împotriva tuturor principiilor militare, reuşeşte să creeze Principatul Dacia, la dorinţa împăratului Rudolf al II-lea, însă prin propriile forţe, devenind primul principe care a reuşit să unească efectiv ţările române.