Er[ă]ul naţiunii. Mihai Viteazul. Atacul balcanic. Bucureşti

          Istoriografia românească consideră atacul balcanic şi acţiunea de la Bucureşti ca o reală declaraţie de independenţă a poporului român faţă de Înalta Poartă. Ca începutul unei mişcări ce a culminat cu unirea tuturor celor trei ţări româneşti săvârşită în anul 1600. Iar acest fapt a fost perceput nu numai de istoriografia oficială, ci şi de întreaga pleiadă de bloggeri. Legenda lui Mihai Viteazul este mult prea puternică pentru  a se accepta realitatea.

            Însă…

            Relaţia dintre Imperiul Otoman şi finanţele greceşti şi levantine este una cu totul specială. Dacă este să caracterizăm administraţia otomană într-un cuvânt, acesta este inexistenţa. Imperiul otoman este eminamente războinic. Pentru administrarea şi dezvoltarea sa, sultanul nu creează o categorie aparte de personal, cel administrativ, ci foloseşte finanţele greceşti în acest scop. Împrumută de la ei cantitatea de bani necesară desfăşurării campaniilor militare, ulterior creditorii având dreptul de a-şi recupera creditul din  spolierea teritoriilor cucerite, cu ajutor militar otoman. Este o cale sigură de atragere a banilor de către sultan, nemaifiind astfel nevoit să creeze un aparat birocratic. În acelaşi timp pentru creditori este un mijloc de îmbogăţire deoarece în toate cazurile nu s-au recuperat doar creanţa şi dobânzile aferente, otomanii neavând nimic împotrivă să se strângă o cantitate mai mare de bani.

            În acelaşi timp relaţiile comerciale sunt controlate tot de către finanţele greceşti şi levantine. Statele italiene conduc operaţiunile comerciale cu Înalta Poartă prin finanţele greceşti. Aşa încât sângele imperiului curge prin canalele navigabile ale Bosforului şi Dardanelelor, iar inima este Fanarul.

            Luna august 1594 reprezintă sfârşitul perioadei de plată a creditului acordat lui Mihai. Plata întârzie. Creditorii greci, pe de o parte dornici de a recupera creditul, pe de altă parte în lipsă de lichidităţi, fac apel la sultan. Marele vizir trimite iniţial mesaje de ameninţare la adresa lui Mihai. Cum el în continuare se eschivează, presiunea se amplifică prin trimiterea unui corp de oaste la Bucureşti. Mihai, mergând în continuare pe calea promisiunilor, nu execută plăţile. Din ce în ce mai nemulţumiţi, creditorii fac apel la imperiu şi iau calea Bucureştilor pentru creşterea presiunilor. Cum spectrul mazilirii apărea din ce în ce mai clar, Mihai face ultima mişcare îndrăzneaţă. Cheamă toţi creditorii la Bucureşti. Şi aşa se naşte „acţiunea de independenţă”.

            La 13 noiembrie 1594 Mihai adună toţi creditorii într-o singură locaţie. În prealabil, înconjoară trupele otomane cu oastea sa. Acţiunea se desfăşoară concomitent. Concomitent ucide toţi creditorii şi măcelăreşte trupele turceşti. Din acel moment nu mai există cale de întoarcere. Se declanşează ultima parte a planului de preluare a tronului basileilor prin cucerirea Constantinopolelui şi încoronarea lui Mihai ca basileu din ramura cantacuzinilor.

            Efectele acţiunii lui Mihai sunt devastatoare pentru Imperiul Otoman. Lichidităţile, sângele imperiului, dispare, iar inima, Levantul şi Fanarul sunt oprite. Pentru continuarea existenţei imperiului, sultanul este nevoit să deschidă porţile visteriei. Aceasta, iniţial plină, se goleşte în fiecare an, dar imperiul nu mai are capacitatea de a o umple. Se încearcă crearea aparatului administrativ, însă acesta nu are eficienţa creditorilor.

            Se poate spune că atacul de la Bucureşti a dus la naşterea crizei Imperiului otoman. Acest imperiu întins era la apogeul său, fără adversari redutabili. O perioadă încă mai are putere, însă în momentul în care finanţele se repun pe picioare şi reîncepe circuitul, este prea târziu. Avantajul tehnologic al Austriei este mare. O sută de ani mai târziu, Imperiul otoman este în criză profundă, pierzând teritorii vaste.

            Fără acţiunea lui Mihai de ucidere a creditorilor, putem spune că descreşterea Imperiului otoman ar fi fost încetinită şi nu este exclus să nu se fi produs niciodată. Armata profesionistă, cu toate avantajele datorate tehnologiei, în principal a muschetei,  ar fi putut apărea şi la otomani. Bine echipaţi, hrăniţi şi plătiţi, ienicerii ar fi putut face faţă atacurilor habsburgice. Generalii creştini ar fi acceptat nu numai aurul austriac, ci şi cel otoman. Veneţienii şi-ar fi păstrat în continuare relaţii cu otomanii la nivel înalt şi nu şi-ar fi întors privirea spre o Austrie în plină expansiune.

            Însă a fost o zi de noiembrie şi o acţiune plănuită care a reuşit să schimbe faţa Europei.