Isaac, Ismael şi Iisus

             Când a ridicat cuţitul, Avraam nu dorea să-i ucidă preaiubitul copil. Vroia doar să încheie un legământ pentru viitorul întregului popor. Sacrificiul, oricât de dureros era, va aduce peste ani putere, prosperitate şi, cel mai important lucru, protecţia adevăratului Stăpân – Yahve.

            Nici Yahve – Dumnezeu nu dorea uciderea unui copil nevinovat. Era doar un test de supunere maximă dat unei persoane ce dorea să conducă Poporul Ales. Şi trebuia să ştie dacă Avraam era în stare să facă sacrificiul suprem.

            Şi l-a făcut…

            Cuţitul nu a străpuns carne de om. Dumnezeu îl va schimba cu un miel, simbolul purităţii. Avraam a căzut în genunchi, bucuros că fiul său preaiubit a scăpat de moarte, dar în acelaşi timp încheindu-se Legământul. Urmaşii săi şi al copilului supus sacrificiului sunt poporul ales de Dumnezeu, cu care din acel moment avea încheiat un Legământ de supunere şi ocrotire. Misiunea sa, aceea de a conduce  poporul ales, putea începe.

            Însă cine este acel copil?

            Versiunea Biblică, a evreilor şi creştinilor, soţia sa, Sara, nu putea da naştere. Cum Avraam nu putea încheia legământul cu Dumnezeu decât prin sacrificiul propriului copil, iubitoare şi cu frica lui Dumnezeu, Sara îl îndeamnă pe Avraam să aibă o relaţie cu una dintre sclavele sale, Hagar. Din această relaţie se naşte Ismael, primul fiu al lui Avraam, ce prin care avea să se pecetluiască legământul.

            Însă gândurile lui Dumnezeu nu sunt aceleaşi cu cele ale oamenilor. Aşa încât îl anunţă că Sara, soţia sa legitimă, va da naştere unui băiat, pe care îl va numi Isaac, iar el va fi preţul legământului.

            Naşterea lui Isaac, dreptul său de fiu preaiubit şi sacrificat pentru Legământ, îl va aşeza ca moştenitor şi conducător la poporului ales. Cu toate acestea, cu toate că Hagar este o sclavă, iar fiul său Ismael îi primeşte caracteristicile sclaviei, ea nu acceptă condiţia de slujnică a Sarei. Se va revolta împotriva stăpânei sale, dorind să o alunge pe ea şi fiul ei. Însă Avraam, cunoscător al tainei Legământului, o va pedepsi pe Hagar şi o va alunga de la casa sa în plin deşert. Nu va muri în deşert, reuşind să dea naştere unui nou popor, cel ismailit sau poporul arab.

            Conform acestei versiuni, poporul evreu este cel care a încheiat legământul cu Dumnezeu şi primeşte moştenire acestui legământ.

            Versiunea arabă, bazată pe tradiţiile avraamice dinainte de Mohamed şi Coran, cât şi pe Coranul însuşi, este imaginea răsturnată. Hagar nu este o simplă sclavă adusă de Sara pentru reproducţie, ci, într-o versiune, fiica Regelui Maghrebului, iar în alta, fiica faraonului egiptean, oferită lui Avraam pentru importanţa sa şi aşezată la casa lui Avraam ca soră a Sarei, o a doua soţie. Cum Sara, în vârstă, nu putea da naştere, primul născut şi fiul preaiubit este Ismael. Ca prim născut legitim el este moştenitorului lui Avraam, şi prin el se face Legământul.

            Sara nu reuşeşte să accepte realitatea, mai ales că ea este prima soţie a lui Avraam şi consideră că, în realitate, Hagar nu este decât o sclavă. Dorind ca fiul ei să fie moştenitor, ţese o serie de intrigi ce se dovedesc fructuoase. În cele din urmă, Avraam alungă de la casa sa pe Hagar şi Ismael, în plin deşert, săvârşind o faptă odioasă, în principal prin faptul că îi ia lui Ismael dreptul la moştenire, certificat prin Legământ.

            Acest legământ este încălcat, în alte două versiuni, atât de evrei, cât şi de arabi.

            Creştinismul priveşte religia evreilor ca o denaturare a Legământului iniţial. Dumnezeu vede cu ochii săi cum dorinţele sale sunt denaturate de către oameni, prin dezvoltarea şi diversificarea conceptelor religioase, vede cu ei se depărtează de Legământ. Pentru o nouă înţelegere, iar această să fie veşnică, inversează rolurile. Îşi oferă fiul pentru a fi ucis, de data aceasta la propriu, devenind Mielul întregii omeniri. Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, Iisus, propovăduieşte Cuvântul Domnului, aduce Vestea cea Bună şi, pentru încheierea Legământului, se oferă pentru a fi ucis, făcându-se astfel voia Domnului. Moartea şi Învierea consfinţesc acest legământ. Problema apare în momentul în care poporul evreu nu recunosc lui Iisus calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, îl renegă şi, astfel, noul Legământ se încheie nu cu un popor anume, ci cu toate persoanele, mai mult sau mai puţin individual, ce acceptă acest legământ. Astfel se încheie calitatea de moştenitori ai evreilor, alungaţi de la moştenire prin neacceptarea noului legământ.

            Altfel vede Mohamed. Sub nici o formă nu pot accepta acest nou Legământ, deoarece evreii nu sunt adevăraţii moştenitori. El vine şi relevă cuvântul lui Dumnezeu pe baza Legământului încheiat ci Ismael, dar în acelaşi timp aduce corecţii asupra principiilor greşite. Înţelege şi acceptă calitatea de profet al lui Isa – Iisus, al doilea profet după Mohamed, dar nu acceptă că El este Fiu lui Dumnezeu şi nici noul Legământ creat prin moartea şi învierea Mântuitorului. În orice situaţie, primul legământ este valabil, cu poporul arab moştenitor al acestuia, dar se aplică şi varianta creştină că acest legământ se extinde şi asupra persoanelor, mai mult sau mai puţin individual, ce acceptă credinţa musulmană.

            Dacă aceste versiuni, toate, de la un capăt la altul, ar fi doar dezbateri, importante de altfel, însă la nivel teologic, filosofic, nu ar fi deosebit de important pentru omenire, cu atât mai puţin pentru populaţia a către credinţă este complet diferită. Indienii, chinezii şi întreaga populaţie din zona adiacentă nu ar da doi bani pe frământările teologice de acest nivel. Însă problema este deosebit de importantă.

            Vreme îndelungată perceptele religioase un subjugat societate şi desfăşurarea firească a progresului. Religia mahomedană, deşi plină de poezie şi filozofie, ce permite progresul tehnologic, ştiinţific şi al artelor, rămâne o religie intolerantă strictă. Religia creştină a ales, încă din timpul lui Constantin cel Mare, să distrugă efectiv toate celelalte religii, cât şi adepţii acestora, consideraţi păgâni. Evreii, alungaţi din ţara lor, vor deveni închişi în propriile dogme, vor începe să  disimuleze pentru a putea supravieţui.

            Lupta împotriva religiilor o vor începe oamenii, sătui de opresiune. Laicizarea ulterioară este consecinţa directă a aceste opresiuni. Eliberaţi, oamenii vor căuta necontenit noi forme de religie, fără a considera noile forme ca religie efectivă. De la democraţie, cu liderii săi, trecând prin formele sociale extremiste – fascism, militarism, nazism şi comunism – ajungându-se la liberalizare culturală deplină, dar şi forme religioase hibride – new age, scientologie – şi religii milenariste – în special Martorii lui Iehova, oamenii vor căuta constant şi cu fervoare de neînchipuit, o religie care să le satisfacă în special dorinţa reală de ocrotire.

            Eşecul multiculturalismului european îşi are cauza primordial în faptul că oamenii nu au găsit ocrotirea ce le poate aduce siguranţă şi alinare.

            Aşa încât noua generaţie, ce nu a experimentat în mod direct fenomenul democraţiei sau dictaturii, sau l-au experimentat sub forma dictaturilor arabe, neîncrezători în acest multiculturalism european, sau cei care consideră că dogma Coranului este necesară, se întorc la vechile idei religioase.

            Iar sigurul lucru care nu poate fi înfrânt este Ideea.

            În ceea ce priveşte statul Israel şi poporul său, Legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Isaac este fundamental pentru stăpânirea pământului pe care se găseşte şi, primordial, stăpânirea asupra Ierusalimului. Această moştenire, legală, o vor apăra cu preţul vieţii, aşa cum au făcut-o în decursul istoriei, şi prin toate mijloacele moderne pe care le are. Sub nici o formă nu vor ceda, fiind hotărâţi să lupte până la capăt, mai ales că se află sub ocrotirea lui Dumnezeu, duc un război sfânt şi corect.

            Arabii se consideră profund nedreptăţiţi. Sara şi fiul ei Isaac l-au alungat pe adevăratul moştenitor, Ismael. La fel se întâmplă şi acum. Deşi de acelaşi sânge cu evreii, lucru demonstrat ştiinţific prin apartenenţa la acelaşi grup de popoare, grupul semitic, arabii nu vor accepta niciodată pierderea Ierusalimului, simbol al Legământului.

Pe de altă parte, dar alături de acest legământ, se găsesc cele două Case: Casa Islamului sau a Păcii, zona care se găseşte sub stăpânirea mahomedanilor, şi Casa Războiului, unde se găsesc celelalte popoare. Prin jihadul minor  mahomedanii sunt obligaţi să extindă stăpânirea Casei Islamului, dar nu prin constrângere :”Nu este silă în credinţă”. Cu toate aceste, jihadul este obligatoriu în caz de apărare. Iar pentru întreaga lume mahomedană, crearea statului Israel, ocuparea Ierusalimului este o formă de agresiune directă ce nu poate fi contestată.

Creştinii, la fel de intoleranţi precum evreii sau mahomedanii, consideră că toate persoanele care nu îl recunosc pe Iisus ca mântuitor sunt învăţaţi de către Satan. Împotriva lor trebuie dusă o luptă directă, iniţial de evaghelizare, aducere a cuvântului lui Iisus, iar dacă se opune rezistenţă, o luptă directă de exterminare. În toată desfăşurarea istoriei, lupta de exterminare şi impunere a religiei creştine este prezentă. Rând pe rând fenomene religioase vechi de mii de ani, fenomene ştiinţifice ce nu erau în concordanţă cu intoleranta religie creştină, secte religioase născute din trupul bisericii au fost exterminate cu o cruzime fără margini. La toate acestea se adaugă dorinţa directă de ocupare a Ierusalimului ca simbol al noului Legământ încheiat cu Dumnezeu.

Toate aceste principii de bază, singurele care ajung în mintea profanilor, cei care nu înţeleg nici dogmele creştine de iubire, înţelegere, dar nici ideile jihadului major, cel al luptei interne din om pentru purificare interioară, se aşează peste dezamăgirea şi frustrările din ce în ce mai mari cauzate de criza economică şi socială. Pericolul major al omenirii este ca societatea creştină, cea musulmană, mai puţin cea evreică, aflată într-o continuă apărare, să adere în mod direct şi voit la principiile dogmatice extremiste, să le considere fundamentale şi singurele în măsură să fie aplicare în viaţa de zi cu zi.

Iar de aici şi până la un conflict militar devastator nu este decât un pas. Foarte mic. Acesta este în realitate principalul pericol  al viitorului.