Lupta de la Slobozia - 17 iulie 1821

         Vara anului 1821 este sfârşitul încercări a păturii conducătoare valahe de preluare a puterii politice din mâinile  păturii fanariote. Finalul tragic nu este urmat, aşa cum ar fi fost normal, de risipirea tuturor speranţelor, ci de înlăturarea elementului fanariot din viaţa politică a Valahiei şi Moldovei, după 100 de ani de dominaţie.

            Contextul internaţional.

            La 22 iunie 1815, după înfrângerea de la Waterloo, Napoleon este nevoit să abdice a doua oară. Legitimismul european reuşeşte astfel să învingă revoluţionarismul francez. Pe ruinele unei Europe sfâşiate de 11 ani de războaie, marile puteri europene, mai puţin Anglia, din ce în ce mai convinsă de rolul ei de mare putere maritimă, cu pieţe de desfacere imense, Rusia, Austria şi Prusia, se hotărăsc să construiască o structură de putere ce avea să stăpânească Europa vreme de decenii. Noua structură, Sfânta Alianţă, stabilită la Viena la 26 septembrie 1815, stabilea, explicit, faptul că niciun membru al alianţei nu avea să ia vreo hotărâre diplomatică fără acceptul celorlalte părţi.

            O alianţă presupune existenţa unor interese comune. Însă, cu excepţia unei necesităţi de susţinere a legitimismului secular, fiecare dintre părţi avea interese diferite. Prusia dorea crearea unui stat naţional german, un imperiu în centrul Europei, Deutsches Kaiserreich. Vor reuşi după aproape 60 de ani şi un război câştigat la pas împotriva Franţei. Rusia şi Austria doreau, deopotrivă, să îşi mărească imperiile pe baza „bolnavului Europei”, un Imperiu Otoman muribund. Aflate în plină competiţie, îşi vor anihila reciproc toate încercările de preluare a teritoriilor otomane. Iar una dintre încercări va fi cea din 1821.

            Planul iniţial

            Oricare ar fi fost intenţiile declarate de ţarul Alexandru al Rusiei, realitatea istorică este că activitatea de ocupare a Balcanilor începe încă înainte de semnarea Sfintei Alianţe. La data de 14 septembrie 1814, la Odessa, ia naştere Philiki Hetairia – Asociaţia Prietenilor, o asociaţie al cărei unic scop este eliberarea grecilor de sub dominaţia otomană, ocuparea tuturor statelor ortodoxe sub flamura acestora şi, ţelul final, integrarea Balcanilor în Imperiul Rus. Pregătirile de război se află sub directa spraveghere a lui Ioannis Kapodistrias – ministrul de externe al Imperiului Rus între 1815 şi 1822. Kapodistrias este omul din umbră ce va manevra întreaga activitate revoluţionară.

            Planul creat avea trei componente precise.

Prima componentă o reprezintă forţa armată – în acest scop sunt integraţi în structurile militare ruseşti numeroşi greci, instruiţi astfel în tehnicile şi tacticile militare noi. Conducătorul militar al Eteriei, Alexandru Ipsilanti, este avansat până la gradul de general al armatei imperiale ruse, căpătând o experienţă militară excepţională. Alături de greci sunt integraţi şi instruiţi şi elementele ajutătoare ale armatelor greceşti, vorbim aici de preluarea, instruirea şi întreţinerea trupelor de panduri din Oltenia, de trupele haiduceşti din Serbia şi Bulgaria, şi nu în ultimul rând de trupele aromâne din zona Munţilor Pindu.

A doua componentă este componenta politică. Administraţia otomană din Balcani fusese cedată grecilor de peste o sută de ani. Ca element secular, grecii din Balcani considerau că puterea politică le aparţine de drept. Numeroşi boieri fanarioţi din principatele române, printre care şi domnitorul Moldovei Mihai Sturza, fuseseră recrutaţi în Eterie. Aşa încât, din punct de vedere politic, dorinţa de dominaţia a grecilor asupra statelor balcanice este evidentă: mai mult decât atât, Rusia dorea crearea unui nou Imperiu Bizantin, cu capitala la Moscova – A Treia Romă – un imperiu exclusiv ortodox, ce avea să se opună pe viitor schismaticilor catolici şi ereticilor protestanţi, scopul final fiind cucerirea întregii Europe şi impunerea ortodoxismului.

A treia componentă este componenta dogmatică. Este locul unde interesele ruseşti şi cele greceşti se despart, fiind şi motivul principal al dezavuării acţiunii de la 1821. Eteria este o societate ale cărei principii sunt revoluţionare, de origine masonică, fiind în deplină contradicţie cu secularismul ortodox. Când dovezile în acest sens sunt temeinice, Kapodistrias este înlăturat din Rusia. Lupta revoluţionară greacă va continua vreme de peste 13 ani, fiind lipsită de orice suport militar din partea statelor europene. Abia la 21 iulie 1832, la intervenţia Rusiei, Prusiei, Austriei şi Angliei,  se va naşte statul independent grec, însă în fruntea sa se află Otto de Bavaria, iar noul stat este complet curăţat de elementele revoluţionare.

Acţiunea militară este cu mult mai simplă. Trupele Eteriei aveau să treacă Prutul şi să înainteze vertiginos spre Dunăre. Zona Dunării avea să fie apărată, până la venirea grecilor, de pandurii lui Tudor Vladimirescu. După trecerea Dunării, grecii aveau să fie sprijiniţi de haiducii sârbi şi de trupele aromâne din Macedonia şi Albania. Concomitent încep răscoale în toate zonele locuite de greci, aşa încât otomanii să nu poată să respire în voie. Pe principiul apărării ortodocşilor în faţa păgânilor, trupele ruseşti vor cobori spre Constantinopole, ţelul final al campaniei. Acţiunea, pregătită minuţios vreme de 6 ani, avea să înceapă pe 6 martie 1821, la Iaşi.

Defecţiunea.

La 21 ianuarie 1821, începe un nou Congres european. Gazda este oraşul Laybach – Ljubljana – Slovenia de astăzi. Scopul declarat îl reprezintă revoluţia carbonarilor din statele italiene, revoluţie ce pune în pericol direct şi imediat interesele austriece în zonă. Este un moment propice asigurării unui schimb între Austria şi Rusia, cu o zonă italică ocupată de austrieci şi o zonă balcanică ocupată de ruşi. Cu trupele austriece la Napoli, ţarul Alexandru putea cere liniştit ca trupele sale să ajungă la Atena.

Situaţia avea să se schimbe în urma unei discuţii directe dintre între Francisc I al Austriei şi Alexandru I al Rusiei. Împăratul austirac îi pune la dispoziţie documente obţinute de Metternich, cancelarul austriac, prin care se dovedeşte în mod direct faptul că acţiunea Eteriei nu este o acţiune loială Rusiei, ci, cu sprijinul direct al lui Kapodistrias, este o acţiune revoluţionară ce avea să pună în discuţie legitimismul european. În faţa dovezilor, Alexandru I da inapoi şi dispune ca acţiunea să înceteze. Formal şi declarativ, Kapodistrias dă dispoziţii ca acţiunea să înceteze, însă îl instruieşte pe Ipsilanti să continue.

Theodor  Vladimirescu.

Polcovnic – colonel în armata rusă, sudit – cetăţean rus, Theodor Valdimirescu este un bărbat departe de imaginea romantică creată mai târziu. În vârstă de peste 40 de ani, el este un membru al boierimii româneşti, al unei boierimi mijlocii, departe însă de marea boierie grecească a timpului. Cu mult timp  înainte de debarcarea Eteriei de la Prut, pe 4 februarie 1821, la Padeş va emite proclamaţia ce va enunţa intenţiile mişcării sale – o autonomie extinsă, cu domn susţinut de Austria şi Rusia, cu înlăturarea grecilor de la conducerea ţării. Este o mişcare politică contrară Eteriei, dar în deplină concordanţă cu planul rusesc. Doreşte supunerea faţă de Rusia, dar nu prin intermediari greci, ci direct de către boierimea românească.

Dezavuarea mişcării revoluţionare a Eteriei de către Alexandru I din 19 martie 1821 cade ca un trăznet asupra lui Theodor Valdimirescu. Acţiunea începută avea ca punct de sprijin Rusia, atât împotriva turcilor, cât şi împotriva grecilor. Este pus într-o situaţie catastrofală, aproape fără mijloc de ieşire. Trupele eteriste se aflau în marş forţat spre Dunăre, trupele turceşti, după se asigură de neimplicarea Rusiei, pleacă în marş spre Valahia. Începerea răscoalelor greceşti, sârbe şi aromâne dau naştere unei cotrareacţii imediate a otomanilor.

Planul iniţal prevedea asigurarea Olteniei şi ocuparea Bucureştiului de către eterişti. În noua conjunctură internaţională, Theodor nu mai este dispus să cedeze Bucureştiul şi pleacă în marş forţat. Susţinerea sa de către boierii români dispare, ei părăsind în grabă Bucureştiul. Pe 29 martie ajunge la Dealul Cotrocenilor, iar pe 2 aprilie intră în Bucureşti, asumându-şi conducerea statului sub numele de Domnul Tudor.

Întâlnirea dintre Domnul Tudor şi Ipsilanti nu avea cum să fie de bun augur. Ipsilanti solicită păstarea înţelegerii anterioare, cu Theodor Vladimirescu să asigure flancul Olteniei, iar Bucureştiul să fie baza de plecare a acţiunii eteriste la sud de Dunăre. Având ca argument faptul că mişcarea sa este egală cu cea eteristă, în planurile ruseşti, cât şi faptul că mişcarea fusese dezavuată de către Alexandru I, Domnul Tudor refuză cererile lui Ipsilanti. În cele din urmă se ajunge la o înţelegere – nordul Valahiei, cu capitala la Târgovişte, să apariţină eteriştilor, iar sudul să aparţină Domnului Tudor. 

La 12 mai 1821 se semnează Declaraţia de la Laybach între cele trei puteri – Austria, Rusia, Prusia, cu susţinerea Angliei, prin care se statuează faptul că revoluţiile pot fi înnăbuşite prin forţă. Este momentul în care Imperiul otoman încearcă să recupereze Valahia.

18.000 soldaţi intră pe la Brăila, iar dinspre sud intră 15.000 soldaţi otomani. Situaţie se dovedeşte a fi neagră. Theodor Vladimirescu înţelege şi încearcă să salveze ce se mai poate din mişcarea sa. Diplomaţia avea să fie de prisos. Zarurile fuseseră aruncate.

Însă Theodor Vladimirescu încearcă o rezistenţă puternică. Scopul este a rezista până când statele europene aveau să îl ajute, fără să ştie că otomanii nu intervin decât în momentul în care au mână liberă din partea Sfintei Alianţe.Aşa încât ridică tabăra de la Cotroceni şi se îndreaptă spre Râmnicu Vâlcea, loc unde îşi pregătise din timp puncte de rezistenţă.

Cum trupele sale sunt puţine, Ispilanti hotărăşte să se alieze cu Theodor. Lucru greu de realizat datorită dorinţei celui din urmă de a fi singurul stăpân în ţara sa. Iar singura măsură de eliminare a lui Theodor este asasinatul. Începe un lung şir de trădări din istoria românilor.

În data de 02 iunie 1821, din mijlocul taberei sale, Theodor Vladimirescu este arestat de către Iordache Olimpiotul, prin trădarea a patru dintre cei mai importanţi căpitani ai săi. Adus în mijlocul eteriştilor, este acuzat de trădare a mişcării, deşi nu jurase niciodată supunere acesteia. După diverse încercări de a-l determina să trimită un ordin trupelor sale pentru a se alătura eteriştilor, inclusiv prin tortură, în noaptea de 9/10 iunie este asasinat, trupul ciopărţit şi aruncat într-o fântână părăsită.

Pandurii se risipesc. O mare parte se îndreaptă spre casele lor, cealaltă parte se alătură eteriştilor. Lupta acestora este fără de succes. La Drăgăneşti, în data de 19 iunie, forţele otomane zdrobesc trupele eteriste. Elita lor este arestată şi trimisă spre Dunăre.

Conducătorii panduri încearcă să ajungă la Brăila. De aici aveau să plece în alte zări pentru a scăpa de otomani. Însă sunt aşteptaţi la Slobozia. Pe 17 iulie, la peste o lună de la moartea lui Theodor Vladimirescu, ultimele trupe pandure sunt risipite, iar odată cu ele ultima încercare armată de eliberare a Valahiei.

Urmările.

Philiki Hetairia dispare. Alexandru Ipsilanti reuşeşte să se refugieze în Austria, însă imediat este arestat. Ţinut vreme de 7 ani închis, autorităţile austriece îl elibereaza doar pentru a muri într-o sărăcie lucie. Însă acţiunea sa de declanşare a revoluţiei greceşti îşi atinge scopul. Războiul grec de independenţă este lung şi sângeros, iar finalul, chiar daca  nu este cel dorit, prin înscăunarea lui Otto de Bavaria, se poate spune că mişcarea a avut succes.

La fel şi mişcarea lui Theodor Vladimirescu are rezultatul scontat. Deşi înnăbuşirea în forţă a mişcării nu putea prezuma un viitor bun, un an mai târziu, sub presiune internaţională, Imperiul otoman acceptă numirea ca domn a unui boier pământean. In istoriografie se încearcă atribuirea unei componente sociale mişcării lui Theodor Vladimirescu, în realitatea Theodor Vladimirescu doreşte nici mai mult nici mai puţin decat  înlăturarea domniei fanariote şi a boierimii greceşti, în acelaşi timp. Lucru întâmplat un an mai târziu, prin numirile lui Ioniţă Sandu Strudza în Moldova – 22 iunie 1822, şi Grigore Dimitrie Ghica în Valahia - 30 iunie 1822.

Se poate spune că ambele mişcări au reuşit, însă numai componenta lor militară nu. În final, moartea celor doi eroi demni de o tragedie greacă, Theodor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti, nu a fost în zadar.